Ce se întâmplă dacă citești „Stela” de Simona Goșu și apoi imediat te apuci să citești „The Grandmaster of Demonic Cultivation” de Mo Xiang Tong Xiu? În primul rând, le spui prietenilor că alegerea de a scrie literatura noului val românesc e o alegere care ține de cultura în care trăim. Am putea scrie orice, dar autorii români deseori aleg să scrie povești „realiste” despre traume și drame cu personaje pierdute în viață. Ar putea însă la fel de bine să scrie povești despre războinici de renume, fantome, monștri, bătăi și necromanți.

În al doilea rând, începi să-ți imaginezi un roman românesc despre traume în relațiile din familie și conflictul dintre generațiile crescute în comunism și cele noi, dar care să împrumute din zona fantasticului și acțiunii.

Avem așa: străbunica născută în 1900, care a prins interbelicul în care societatea urbană era liberă și libertină. Nu mai e în viață, dar Dumnezeule cât de prezentă e în moarte. Își face apariția când ți-e lumea mai dragă, stă la o cafea, dă sfaturi. Arată ca în tinerețe, fumează țigarete și spune lucruri gen „Draga mea, nu am făcut România Mare ca să suferi în ea. Scurtează fusta aia, pentru că se poate, termină facultatea, dragă, mergi la Stambul, ești tânără, trăiește! Fiica mea n-a putut, pentru că au venit nenorociții ăia, dar tu poți, fă-o!”

Apoi vine bunica, născută în 1931, care a prins urât comunismul și a trebuit să se sacrifice în fel și chip ca să poată să aibă un loc de muncă și să le fie bine copiilor. E nervoasă pe mama ei care se preface că n-a existat un comunism și că interbelicul a durat la nesfârșit, așa că o evită în lumea de apoi. Bunica a murit în 2003, când fiul ei s-a recăsătorit și a refuzat să mai aibă de-a face cu vechea familie. S-a înfuriat atât de tare încât a scuipat sânge și a căzut jumătate pe pat, jumătate pe podea, fără suflare. După moarte, a învățat arta luptei cu cuțite și se plimbă ca un sceptru furios, bântuindu-și fiul și distrugându-i vesela atunci când se așteaptă mai puțin. În nopțile cu vânt, vocea ei se aude până departe, „Nuuuu scaaaapi de miiiiiine”. Dar de obicei tace.

Mama e născută în 1965 și e modelul tipic de mamă din romanele din literatura noului val: nu ascultă, vorbește mult, nu comunică, crede că le știe pe toate, nu știe aproape nimic. Nu a ajuns departe în viață și dă vina pe toate și orice. Nu judecă, vorbește. Nu se descurcă cu propria viață și are nevoie de ajutor, dar refuză să meargă la terapeut. Crede tot ce citește pe internet.

Fiica ar putea să fie personajul tipic plutitor prin viață al literaturii noului val, asaltată de problemele cu mama, nesigură pe ea, pierdută într-o lume complexă în care relațiile sociale se destramă… dar e bântuită de străbunică și bunică, care o vizitează la o cafea (prima) sau ca să-i nimicească dușmanii atacându-i cu cuțite de bucătărie fantomatice (a doua). Încearcă să le țină și pe ele, și pe mama ei în frâu, având deseori impresia că e singura normală la cap din familie. Dar măcar începe și ea să învețe să se bată cu cuțite și poate să scrie articole foarte bune despre interbelic și începe să se gândească să scrie romane de dragoste de epocă.

Toate bune, până când găsește o pisică neagră moartă la intrarea în bloc și e sigură că i se adresează (petru că bunica a luat la bătaie diverși în numele ei), așa că începe să investigheze (spre disperarea mamei care-i spune să fugă și să se ferească), doar ca să descopere că ținta e o fată venită din provincie ca să scape de blestemele unui străbunic care a prins-o când fura hainele puse la uscat ale unui preot care îi făcuse apropouri necuviincioase, cu scopul de a le da foc și a-l lăsa simbolic fără sutane.

E o poveste despre societatea actuală, schimbarea valorilor, pierderea istoriei din cauza demonizărilor comuniste și a nostalgiilor ne-examinate, generații uitate și cum îți găsești propria cale când toți au un răspuns pentru tine, dar nimeni n-are unul care să ți se potrivească cu adevărat.