Cu cât stau să mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai sigură pe o concluzie: cel mai rău lucru pe care l-a făcut ora de română în școli este că a învățat un popor întreg lecțiile greșite despre ficțiune.

Sunt sigură că există motive istorice pentru care lucrurile stau cum stau. Cineva a decis care să fie cheia interpretării operelor literare în școală, iar acea cheie e cea biografică: Ion Creangă scrie „Amintiri din copilărie”, poeziile lui Eminescu sunt fie despre Veronica Micle, fie despre genialitatea proprie, Eliade își scrie propria viață în „Maitreyi”, Rebreanu scrie despre fratele lui în „Pădurea spânzuraților”, „Moromeții” lui Preda sunt despre Preda - ce mai, în fiecare operă se caută autorul de zici că e perla din gogoașă.

Așa că orice scriitură românească ori va fi autobiografică, ori va fi interpretată ca autobiografică. Ne uităm la scamele din buricul altora mai ceva decât o face eroul lui Cărtărescu cu propriile scame în „Solenoid”.

Doar că nu. Poate părea o idee complet nouă pentru literatura română, dar autorul nu e obligat să scrie despre sine. Poate scrie convingător și despre alții, și despre lucruri pe care nu le-a trăit pe pielea proprie. Uneori literatura nu e un mod voalat de a spune „iată ce mi s-a întâmplat, dar prefer să v-o spun vouă, nu unui psihoterapeut”, ci e o întrebare de genul, „Oare ce-ar fi dacă?” sau chiar „Știi ce ar fi groaznic?” sau „Uite ce idee mi-a venit”. De unde vin ideile? De oriunde. De nicăieri. Intri într-o biserică și zici, „Știi ce ar fi groaznic? Să plângă icoana Mariei cu broaște. Când e mai rău. Când e mai rău? În timpul unei nunți. Oooh, ar fi traumatizant. Ar fi, gen, Dumnezeu îi urăște fix pe ăștia doi. Și se duce de râpă toată căsnicia lor pentru că sunt obsedați de gândul că-i urăște Dumnezeu. De ce-i urăște? Nu-i urăște, dar își fac scenarii. Caută constant motive pentru care iubirea lor e un păcat de moarte. Nu există, dar îl caută. Într-o vreme se cred frați. Alteori cred de celălalt că a omorât pe cineva. El începe să fie obsedat de ideea că nevasta lui vrea copii nu pentru că vrea să fie mamă, ci pentru că e pedofilă (normal că nu e). Amândoi ar lua-o razna, ar fi o alunecare în nebunie ca-n cărțile lui Junji Ito. Ce groaznic ar fi. Heh.” Sau te plimbi pe stradă, arunci o privire în sus, vezi un apartament clar abandonat și zici, „Oare ce-ar fi dacă acolo ar locui o bătrână rusoaică? Dar de ce a venit rusoaica? Refugiată? Oooh, poate e de viță nobilă și se preface că nu e. Poate că nici ea nu mai știe că familia ei a făcut parte din aristocrație.” Sau stai la coadă și cineva zice „Cristina are doi copii, nu unul” și în timp ce coada se mișcă greu îți imaginezi o întreagă Cristina care voia să intre în politică, dar n-a făcut-o niciodată. Și poate are un copil, nu doi. Sau niciunul. Sau trei. Mă rog, numărul de copii rămâne de stabilit. De ce nu e Cristina în politică? Poate că n-a avut curaj. De ce n-a avut curaj? Îi e teamă de alegeri? Sau se teme de ceva anume? Hm.

…Parcă suntem un popor fără imaginație. Nu acceptăm că oamenii pot avea idei pur și simplu, ele trebuie justificate. Acceptăm că filmele gen „Predator” pot fi inventate cap-coadă, că „Cei trei muschetari” e o poveste despre niște unii care au aventuri (fără legătură cu viața lui Dumas), că Marquez nu a descoperit literalmente un sat secret și magic pentru „Un veac de singurătate”, că nu există Harry Potter - dar să acceptăm că și ai noștri ar putea avea imaginație? Asta nu! Niciodată!

Adevărata poveste nu e detaliul biografic; e povestea în sine. Are valoare nu pentru că vorbește de cineva real, ci dacă vorbește convingător de cei care sunt acolo, în pagină, indiferent dacă sunt adevărați sau nu. O poveste e în primul rând o explorare, nu un puzzle de rezolvat. Dar cred că ne-am obișnuit prea mult să nu cumva să ieșim din tipare, să nu cumva să gândim ceva interesant, să nu cumva să avem o sclipire de fantezie sau o idee răzleață pe care s-o exprimăm. Mai bine ne încorsetăm și ne băgăm călușul în gură, trăind vieți mărunte în care nici să visezi la cai verzi pe pereți nu e chiar ok.