Uneori simt că sunt prea bătrână pentru jobul pe care-l am. Dar pe de altă parte, m-am născut bătrână.

Îmi plac traducerile. Îmi plac și cele lungi, literare, în care pot să mă așez și să traduc fluviu, fără să mă opresc câteva ore. Îmi plac și cele de interfețe și nu numai, unde trebuie să sap după terminologie. (Bine, evident că e de cercetat și la traduceri literare, iar la interfețe sunt și lucruri clare.) Îmi plac cele creative, în care găsesc glume sau referințe echivalente. Îmi plac cele unde fac o aplicație să sune profesionist. E drept că mă mai iau cu mâinile de cap când clientul e prea zăpăcit ca să-mi trimită tot ce trebuie sau când traducerile vechi (care trebuie respectate) sunt făcute cu picioarele și trebuie să adaptez din mers fără să schimb prea mult.

Dar ce urăsc profund sunt procesele de recrutare făcute parcă în ciuda celor pe care vor să-i recruteze.

Am văzut un anunț că o companie caută traducători pentru un joc. Cu 10 ani de experiență în domeniu și un CV nu neapărat rău, dar și cu câteva sloturi libere în programul de lucru, am aplicat și eu. Mă așteptam la niște teste relativ serioase de traducere - și cine știe, poate că într-o bună zi vom ajunge și acolo, dar deocamdată am primit de completat formulare.

În primul rând, chestionarul trimis pentru a aplica întreba tot cam ce e în CV, plus alte câteva detalii. Le-am trimis, deci, informațiile mele în dublu exemplar.

Apoi am primit de completat alte două chestionare, dintre care unul îmi punea întrebări gen „ce sporturi practici sau cunoști?”, de inițial m-am întrebat dacă e un mod mascat de a vedea dacă sunt aptă medical pentru lucruri care nu mi se vor cere. Al doilea voia să știe toate jocurile la care am lucrat sau pe care le-am jucat vreodată și îmi punea la dispoziție o listă de peste 80.000 de titluri, cu posibilitatea de a adăuga și eu la ele dacă au ratat ceva.

Eram atât de aproape să-i trimit undeva.

O lipsă de respect pentru timpul meu…

Înțeleg faptul că vrei să alegi candidați care nu aplică doar la oha, ci care se dovedesc serioși, dar dacă ai un proces de recrutare în care petrec prea mult timp completând formulare, încep să mă întreb dacă organizația e serioasă. Încep să presupun că recrutorii lor nu știu să citească, sau că își bat joc de timpul celor implicați punându-i să completeze date pe care le au deja în formulare noi.

Nu am convingerea că formularele respective chiar sunt citite, deci e posibil ca o mare parte din efort să fie în gol. Și asta e încă înainte de test.

Asta ca să nu mai vorbesc de faptul că unele date sunt personale. De ce anume îți pasă ție dacă am jucat Yoshi’s Island când eram mică sau dacă știu de Cookie Clicker? Dacă ai o listă prea lungă cu titlurile respective și familiaritatea mea cu ele, încep să te bănuiesc de vânzare de date, oricât ai spune că datele respective sunt confidențiale și nu le dai mai departe.

…dar și o abordare greșită

Pasiunea pentru un domeniu nu e egală cu capacitatea de a activa în acel domeniu. Sigur, nu strică să ai pasiune, dar după cum tot zic: pasiunea nu garantează abilitatea. O mulțime de oameni care sunt pasionați de jocuri pot să fie bâtă la a le traduce, iar uneori iau în considerare cu multă atenție părerile dezvoltatorilor de software, ca apoi să aleg să traduc altfel, ca să înțeleagă și publicul larg despre ce e vorba. Unii dintre cei mai buni traducători de jocuri pe care-i știu nu joacă extrem de mult (sau deloc) jocurile pe care le traduc, dar sunt dispuși să se informeze (inclusiv din clipuri în care joacă alții), să caute informații pe site-uri de specialitate, să întrebe unde sunt neclarități.

Dacă vrei o echipă bună, vrei să te asiguri că fiecare membru își poate face treaba și când e greu, când anumite informații nu sunt neapărat evidente, când trebuie cercetat, când trebuie gândit. Și pentru asta vrei două lucruri: un test în care omul să-și facă treaba; și eventual un interviu ca să vezi cum gândește (și ca să-l vezi la față și să te asiguri că nu a pus pe altcineva să-i completeze testul). Testul e baza, pentru că testul îți arată cam la ce nivel îți poate face treaba de care ai nevoie.

Dacă în schimb te bazezi pe formulare și pe familiaritatea cu subiectul, s-ar putea să te trezești că Frumushel00KKK e un pik agramat și nu prea știe cu se mănânk expresiile din limba engleză sau ce anume e problematic în ce traduce el (chiar dacă joacă CS zi de zi) sau că ToolBusTerminator vorbește mai mult în English pentru că româna pur și simplu Cannot Have the Same Meaning, sau că RodicaFurnica joacă mult Assassin’s Creed, dar de tradus traduce de parcă ar fi strămoașă-sa, pentru că așa a învățat în școală, că toate personajele de pretutindeni trebuie să vorbească Româna Literară.

Și nu spun asta ca persoană care n-a pus niciodată mâna pe un joc, ci dimpotrivă. Teoretic, sistemul m-ar avantaja, dar practic mă simt de parcă ne-am întors în timp cu vreun deceniu și trebuie să-mi scot la înaintare credențialele ca să demonstrez că sunt destul de cool ca să nu fiu o fake geek girl. Aș prefera ca factorul de cool și de cum îți petreci timpul liber să nu fie unul care să influențeze în mod direct deciziile legate de colaboratori. Cred că e aiurea să-i ceri angajatului nu doar să fie profesionist, ci și să distreze angajatorul - în fond, jobul de bufon a cam apus.