De o vreme încoace, genurile literare mi se par pe cât de utile ca să găsești ce cauți, pe atât de arbitrare. Criteriile lor se schimbă în timp - ce era odată o nuvelă s-ar putea ca azi să nu mai fie. Sub denumirea de „romance” găsești și romane cavalerești, și povești cu el și ea. Felul în care se împarte literatura în școală (pe filieră franceză) nu coincide cu modul în care noi am discutat de cărți la facultate (pe filieră engleză). Cu alte cuvinte, e util să avem denumiri pentru lucruri, dar categoriile stricte sunt o iluzie.

Același lucru e valabil și în textele despre literatură, unde eu una sunt foarte agnostică în privința categoriilor. Sigur, se poate discuta în o mie de feluri despre cărți, de la impresii personale la analize detaliate, se poate vorbi cu un public larg sau cu un public de specialitate, se poate discuta din o mulțime de perspective pe care autorul poate le-a avut în vedere sau poate nu. E util să vorbim de „o recenzie” versus „o analiză critică” - dar cele două nu sunt chiar atât de clar delimitate pe cât par.

Totuși, nu prea îmi bat capul să fac diferențe aici - în general le categorisesc pe toate ca „texte despre literatură” și nu-mi bat capul prea tare cu denumirile.

Însă o distincție majoră mi se pare foarte importantă: între recenzii și feedback pentru autor.

Recenzia

Recenzia e în primul rând pentru cititori. Indiferent dacă ești pe Goodreads și scrii pe scurt câteva impresii despre carte pentru o mână de oameni, dacă ești pe un blog unde scrii o analiză mai detaliată sau dacă ești într-o publicație de prestigiu, vorbești cu precădere cu oamenii interesați de cartea respectivă.

Personal, citesc din toate. Îmi plac și recenziile cu Mult Entuziasm!!! și GIF-uri care reprezintă reacția autorului recenziei, pentru că sunt un mic spectacol în ele însele și-mi spun despre parcursul emoțional pe care-l poți avea ca cititor. Îmi plac și recenziile unor critici serioși, pentru că cineva de specialitate care lucrează pentru The New York Times va avea cu siguranță ceva de zis care să fie mai în temă legat de contextul cărții. Și uneori, dacă mă interesează foarte tare un subiect, pot să iau și o carte gen „The Medieval Worlds of Neil Gaiman” de Shiloh Carroll, în care se intră în foarte mult detaliu în cadrul analizei.

Cititul e o acțiune solitară, dar în jurul ei se creează comunități: cluburi de carte, prieteni cu gusturi similare sau diferite, străini pe care-i citești vorbind de cartea aia și cărora îți vine să le dai mesaje zicând, „Nu-i așa?” Și uneori dai de cele mai minuțioase analize și idei în cele mai neașteptate locuri. Fie că te uiți prin recenzii ca să vezi dacă vrei să cumperi o carte sau ca să intri în dialog despre o carte pe care ai citit-o, până la urmă tot în comunitate pășești.

Iar comunitatea e a tuturor cititorilor, nu doar a celor „avizați” sau „erudiți”. Fiecare om care citește o carte își face o impresie despre ea și poate intra în dialog. E parte din distracție, până la urmă. Da, nu toată lumea are o părere pertinentă, dar dacă nu există deschidere, există și mai puțină tragere de inimă pentru citit și promovat cărți. Nu faptul că cineva urăște o carte sau un gen îngroapă literatura, ci încercarea de a distruge comunitatea și de a-i păstra doar pe unii aleși.

Deseori sunt întrebată de ce citesc atât de multe cărți proaste, iar răspunsul e: din curiozitate și masochism, dar și pentru comunitate. E distractiv să le spun prietenilor ce prostii mai citesc. Iar uneori citesc și prostiile pe care le citesc ei, ca să comparăm notițe. În momentul în care te detașezi de seriozitatea rigidă a școlii și înțelegi că entertainmentul poate fi discutat liber și dacă e film, și dacă e muzică, și dacă e carte, ți se deschid noi orizonturi.

Da, poate că autorilor nu le convine să fie discutați deschis, pentru că publicul s-ar putea să fie un pic cam malițios, dar dacă nu ai libertatea de a bârfi o carte, nu ai libertatea nici de a o iubi sincer.

Și cum ar fi să facă cineva ce fac cei de la RedLetterMedia, dar cu cărți românești, nu cu filme obscure și deseori filmate de amatori?

Feedbackul pentru autor

Feedbackul pentru autor e complet diferit de recenzie, pentru că dacă recenzia e pentru comunitate, feedbackul e pentru persoană. Unele idei despre carte se pot repeta, dar abordarea și scopul sunt complet diferite.

Da, evident că și o recenzie poate fi folosită de autor pentru a deveni mai bun - vede unde se „agață” oamenii, ce remarcă, ce le sare în ochi și dacă îi convine că ei văd ce văd. Are multe oglinzi prin care să-și vadă textul; unele sunt mai capabile să se exprime decât altele, altele vor deforma puternic, dar cu un pic de noroc poate afla câte ceva din ce îl interesează. Și, dacă vrea să desprindă feedback din recenzie, contează mai puțin părerea cititorului și mai mult percepția textului. O recenzie de o stea la „Lolita” în care recenzorul spune că Humbert Humbert rămâne un monstru pedofil, oricât de frumos ar vorbi arată că Nabokov și-a atins din plin scopul. O recenzie de cinci stele care deplânge iubirea tragică a lui H.H., pe care Lolita cea nașpa n-a vrut s-o aprecieze e însă un semn rău, pentru că cititorul n-a înțeles ideea.

Dar feedbackul creat pentru autor e o altă mâncare de pește cu totul, mai ales când textul e încă în curs de scriere. Atunci, scopul e să-l ajuți pe autor să-și dezvolte și să-și șlefuiască textul (sau tehnicile, dacă asta vrea). Iar acel feedback ia o formă care nu prea ajută cititorii, pentru că se bazează puternic pe intențiile autorului, nu doar pe ce a realizat. Se discută și despre ce e clar (sau neclar) în text, dar și despre ce vrea autorul să obțină.

Să explic.

Fac parte dintr-un cenaclu online. Textele sunt trimise cu câteva zile înainte de momentul întâlnirii, ca să le poată citi toată lumea în liniște și să-și ia notițe. La cenaclu, autorii își exprimă intențiile legate de text, explică în ce fază a scrierii sunt, intervin când cineva le dă feedback și clarifică punctele neclare. Comentariile celorlalți membri sunt de genul:

• Mi-a plăcut partea asta, pentru că X.
• Aici am impresia că motivațiile interioare sunt X, asta ai vrut să zici?
• Nu mi-e clar de ce vorbește personajul ăsta așa, pot să interpretez în felul X sau Y, care variantă e?
• Pentru genul pe care-l abordezi, X amănunt e prea exagerat/prea puțin pentru a-și atinge scopul. Văd câteva rezolvări, ce părere ai de y, z?
• Textul pare neterminat, chiar este sau încheierea asta trebuia să fie mai puternică și nu am simțit-o eu?
• Înțeleg perspectiva asta, dar te-ai gândit să abordezi povestea asta din alt unghi?
• Nu cred că meseria pe care o descrii funcționează așa. Punctele x, y, z nu sunt credibile.
• Dialogul de aici mi se pare neverosimil pentru că.

E feedback punctual, cu pixul în mână, dar e și un dialog. Autorul poate oricând să spună „Nu asta voiam” și să șteargă o bucată întregă de scenă (care poate îți plăcea) pentru că intenția lui era diferită.

Nu se discută deci doar pe baza textului care este, ci și pe baza textului ideal din mintea autorului - sau a textului ideal care nu există încă, ci e în curs de descoperire. E o experiență diferită, pentru că pui umărul la crearea textului, chiar dacă nu intervii asupra lui direct. E arta de a te adapta și de a pune întrebările corecte, mai mult decât arta de a dicta ce e bine și ce e rău. Și e arta de a-ți ignora propriile preferințe în favoarea celor ale autorului. Fiecare are alt stil, alte povești pe care vrea să le scrie.

La cenaclu, avem pe cineva care scrie flash fiction atmosferic, sub o pagină; pe cineva care scrie ori realism contemporan cu o puternică componentă psihologică din perspectiva câte unui personaj care te atrage în monologul lui interior, ori acțiune/aventură de inspirație orientală; pe cineva care are o saga fantasy/SF enormă; pe cineva care scrie acțiune/mystery în spațiu, cu ipoteze interesante despre cum ar putea arăta lumi care prețuiesc trăsături diferite în cetățenii lor. E un exercițiu să intri într-o lume și un gen cu care ai mai multe sau mai puține tangențe și să nu încerci să le imprimi direcția pe care le-ai da-o tu, ci să semnalezi ce vezi cu ochi proaspeți și dintr-o perspectivă care uneori seamănă cu a autorului și alteori e opusă.

Întrebările de la cenaclu mi-au arătat pe ce să pun mai mult sau mai puțin accent, ce anume trebuie să dezvolt în versiuni ulterioare, când personajul meu e un pic prea fraier etc.

(Dacă ai noroc, poți să vezi textul și din perspectiva autorului. Am reușit acum vreo lună să-i sugerez autoarei de flash fiction atmosferic o reîmpărțire a unui text în bucăți și mai scurte, ca să-i scoată în evidență ritmul și să-i creeze o impresie mai bună de trecere a timpului. Răspunsul ei de „oh, that works” încă mă unge pe suflet.)

Pe lângă cenaclu, mai fac schimb de feedback în mod regulat și cu Manuela Stoicescu/Manu St. Thomas, o autoare de povestiri scurte și foarte scurte, cum ar fi „The Man Who Married the Sea” sau „God of Ramen” (deși textele mele favorite din ce a scris ea nu sunt disponibile online; nici măcar „I poke holes in our condoms”, cu care a câștigat un premiu în 2023 :( oh well).

Ce e interesant e că eu și Manu suntem la poluri opuse ale scrierii de literatură: ea scrie foarte scurt, la mine totul se lungește; ea se axează puternic pe stil, eu puternic pe personaje și poveste; ea scrie condensat, senzorial și poetic, eu direct și deseori intelectual; ea încearcă să scrie cât mai curat din prima, la mine prima schiță e deseori de-abia inteligibilă, dar revin pe text cu editări, re-editări, re-re-editări, re-re-re…

Sistemul de feedback e același: trimis textul, discutat legat de intenții și nu numai. Aș interacționa în mod normal foarte analitic cu textele ei? Nu, nu dacă le-aș citi fără intenția de a-i da feedback autoarei. Probabil că aș spune că sunt „frumoase, dar dense; îmi place că nu se pierde în cuvinte, ci le folosește cu scopuri clare”; feedbackul pentru ea și faptul că mă lasă în „bucătăria” ei mă face însă să stau să analizez mai atent reacțiile pe care le am la anumite exprimări - dar și să încerc să mă prind ce anume din arsenalul meu de creat dramă și acțiune i s-ar potrivi pentru ce are ea nevoie, când are nevoie de dezvoltarea acțiunii. (Și niciodată nu e ceva gen „Roxana zice X și Manu face ce zice Roxana”; e mai degrabă „Roxana zice X și speră că Manu va fi inspirată în vreun fel sau altul, chiar dacă uneori rezultatul nu seamănă aproape deloc cu sugestia”.)

Feedbackul lui Manu m-a făcut să-mi dau seama că nu am suficiente detalii senzoriale și că personajul meu ar trebui să vadă, să audă, să guste, să simtă mai mult ca să nu fie excesiv de intelectual (ok, o să corectez asta în următoarea versiune a cărții), dar câteva întrebări bine plasate m-au determinat să aduc pe scenă într-un rol mai important un personaj care inițial era doar episodic. În plus, comentariile în care mi-a atras atenția uneori că personajul meu are niște gânduri un pic neobișnuite sau că niște formulări sugerează ceva mi-au spus că sunt pe calea cea bună în punctele respective și că sugestiile mele subtile pot fi percepute de un cititor atent.

Dar să n-o lungim. Feedbackul pentru autor diferă, deci, de recenzie pentru că are rol constructiv și de explorare. Nu privește textul ca fiind final, ci ca pe un pas intermediar, fie în evoluția acelei opere propriu-zise, fie în evoluția scriitorului. În mod ideal, e lipsit de steluțe și alte criterii de rating și încearcă să perceapă intenția autorului, pentru a-l ajuta să dezvolte povestea pe care și-o dorește. Feedbackul e în dialog cu autorul și are rol de schelă pentru cățărat. Poate fi oferit de cineva care înțelege procesul scrierii și are capacitate de analiză ca să poată identifica cât de cât corect problemele. Și, spre deosebire de recenzii, ar trebui oferit doar atunci când autorul îl cere sau acceptă, pentru că e dreptul lui să aleagă cu cine vrea să colaboreze și cu cine nu.