Prin școală, nu-mi prea plăcea istoria. Nu-mi plăceau nici orele de română, între noi fie vorba. Nu erau nici predate într-un mod în care să atragă și din care să rămâi cu idei clare doar din ce auzeai la ore, așa că puteam să înșir niște date istorice și puteam să enumăr temele și motivele unor opere, dar toate astea se legau în capul meu într-un tot coerent care nu prea avea legătură cu realitatea.

De exemplu, știam că prin secolul 19 oamenii cu stare din Valahia și Moldova își trimiteau odraslele să învețe la Paris. Mai știam și că Transilvania era în Imperiul Austro-Ungar. De aici, am tras concluzia logică (dar eronată) că Mihai Eminescu era transilvănean, din moment ce a studiat la Viena. Mai departe, l-am trimis de câteva ori la Iași cu interes de serviciu, unde l-a cunoscut și pe Ion Creangă, pe care l-a adus înapoi la Sibiu, la Junimea, acest grup continuator al Școlii Ardelene.

Profesoarele de română (și botoșenenii) probabil că încă își revin după daunele psihice suferite din cauza paragrafului ăstuia, dar să mergem mai departe. Motivul pentru care aveam această istorie alternativă în cap e că Transilvania nu prea există în istoria României. Se face des referire la ea ca fiind un teritoriu ce a aparținut dintotdeauna de drept românilor, dar e menționată mai mult în treacăt, poate ca să nu te prinzi cât de puțin a fost, de fapt, sub conducere română. Citind cărți de istorie a românilor și căutând în mod specific Transilvania, însă, găsești foarte puține informații.

La fel și cu literatura. Cronicarii sunt munteni și moldoveni - ok, înțelegem, e greu să scrii la curte despre istoria românilor atunci când curtea e maghiară, dar pe urmă? Afli de Școala Ardeleană, dar nu se studiază nimic scris de oamenii respectivi („Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu ieșise din programă și când eram eu în școală), iar puținii ceilalți care mai există (Slavici, Coșbuc) trebuie întâi să se mute în România pentru a fi băgați în seamă. Transilvania e măreață și foarte importantă pentru români, doar că e ignorată în orice moment în care nu contribuie la programul național.

Iar acolo unde nu sunt informații, există totuși informații, doar că sunt inventate. Așa cum inventam eu povești nemuritoare despre scriitori care se trambalau din Regat în Imperiu și făceau literatură acolo. Uitându-te la golurile rămase în educația noastră, vezi niște subiecte sensibile ascunse sub preș: situații politice transilvănene din care nu prea știm mare lucru, autori uitați, ignorarea completă a culturilor celorlalți oameni care trăiau lângă noi, indiferent dacă erau maghiari, evrei, turci.

Poate și pentru că văd felul în care anumite subiecte sunt discutate ori rar, ori puțin, mi se pare la mintea cocoșului că istoria și literatura așa cum le-am învățat nu sunt bătute în cuie de genii atotștiutoare care au ales crema din ce e mai important și au făcut rezumate perfecte. Mi se pare normal ca din când în când să se redeschidă subiecte din trecut, să se rescrie istorii, să se vadă ce anume din ce a fost ne ajută pe noi acum.

În contextul dat, mi-e greu să empatizez cu cei care se tem de discuțiile „progresiste” despre „minorități”, care se vaită că pe lângă marile valori consacrate se mai explorează și valorile celor „mărunți”. Pentru că România e măruntă, iar Transilvania e și mai măruntă de atât, dar asta nu înseamnă că nu există nimic interesant aici și că e bine să trecem cu vederea aproape complet cultura din zona mea pentru a le cânta ode doar moldovenilor și vlahilor. Sau, în cazul în care ne identificăm cu România, să uităm că la noi a fost ceva, pentru că Londra l-a avut pe Shakespeare.