Mă simt de parcă aș fi prins doar reverberațiile trecerii unui mare scandal.

Am aflat azi nu doar că există ceva numit „ciocolată Dubai”, ci și că există activiști anti-ciocolată Dubai. Poate ați văzut și voi textul ăsta preluat cu copy-paste din stânga în dreapta, fără autor menționat și cu multă ură contra „oilor” care încearcă un desert la modă:

Ciocolata Dubai, marele miracol al vremurilor moderne, nu e doar o simplă bucată de zahăr și grăsime promovată pompos, ci dovada clară că în România poți lua orice produs, oricât de banal, și să-l transformi într-un fenomen național. Desigur, nimeni nu s-ar fi gândit că niște influenceri adunați la întâmplare pe Instagram pot dicta gusturile unui întreg popor. Dar iată-ne aici, în plină epocă a “influencerițelor” care molfăie Ciocolata Dubai în timp ce ne spun cât de “luxos” și “premium” e desertul.

Mai întâi, ciocolata asta a apărut timid în mâinile unor vedete de carton, care ne-au convins cu zâmbete false că trebuie să ne grăbim să punem mâna pe ea, căci doar așa putem și noi să gustăm un pic din opulența Orientului Mijlociu. Apoi, ca prin minune, am ajuns să vedem oameni în fața magazinelor, dându-se de ceasul morții pentru o bucată de cacao dubioasă și plină de promisiuni exagerate intens promovată de nulitățile în căutarea clickului fraierului salvator de chirie și utilități.

Astfel, experimentul a reușit. Masele au fost manipulate cu succes. În România, a devenit clar că nu contează calitatea, ci doar ambalajul și o mână de postări bine plasate. Cât despre gust? Eh, cine mai are timp să-l analizeze, când ești prea ocupat să faci o poză pentru Instagram, să arăți lumii că și tu ai pus mâna pe… Ciocolata Dubai. Doar pare a semăna cu un abces plin de puroi de pe la vreo vită bolnavă….

Uneori are mici variațiuni, dar dacă dai o căutare după „ciocolată Dubai” pe Facebook, găsești textul iar și iar. Originalul pare să fie de la „Keto by DanielDumitriu”, iar copiile sunt postate de tot felul de conturi (inclusiv de unul de amenajări exterioare și de unul cu „Radio” în nume). Dacă nu aș ști câți oameni fură textele altora, aproape că aș crede într-o conspirație anti-ciocolată Dubai, pesemne și legată de gâdilarea nostalgiilor celor mai în vârstă sau mai tradiționali.

Din fericire, știu că mulți oameni au auzit de „drepturi de autor”, dar probabil își imaginează că sunt un fel de drept al seniorului de a-și silui textul înainte să-l citească alții. Deci în spatele acestei manifestări de supărare pe „oile” care iau de bun tot ce vine de la influenceri e doar mimetismul de a lua de bun ce vine de la un influencer.

Moda vine, moda trece

Există o mie de mode care vin și apoi dispar - dacă nu total, atunci măcar se reduc la ceva mult mai mărunt. Pokemon Go, bubble tea - sau, dacă vreți mai vechi, guma Turbo cu surprize, dansul din „The Ketchup Song” sau „Macarena”. Dacă vreți din literatură și filme, Game of Thrones, Fluturi - sau, mai demult, seria cu vampiri a lui Anne Rice.

Înțeleg pica pe care poți s-o porți unui fenomen care ți se pare o prostie, pentru că am și eu picile mele (filmul „Joker”. Primul.). Nu vreau să forțez pe nimeni să încerce o ciocolată care nu-i face cu ochiul sau să asculte oameni vorbind despre ciocolată care nu-i face cu ochiul. Nu e exclus nici ca anumite fenomene să fie umflate artificial prin marketing. Dar la un moment dat trebuie pusă întrebarea: e atât de rău că există mode? Chiar și mode care mie, personal, nu-mi plac? Sau mode stupide?

Sigur, nu vreau ca marketingul să ajungă să-mi conducă viața, dar asta e o problemă care se rezolvă în lupta contra departamentelor de marketing, nu în lupta contra celor cărora li se marketează lucruri.

Dacă cei din jur se bucură de un lucru în cele din urmă inofensiv (ciocolată cu fidea, tahini și fistic, în cazul de față), e o problemă atât de mare să-i las să-și trăiască nebunia? Nu e viața suficient de dificilă încât să merite să găsim fericirea chiar și în lucruri mărunte sau stupide? Nu orice gust trebuie să fie rafinat, nu orice distracție trebuie să fie cultă. Uneori facem lucruri aiurite ca să explorăm lumea din jurul nostru, să descoperim ceva nou care ne place - și da, uneori și în scop social.

Modele care iau lumea cu asalt au ceva în comun cu canonul cultural: ne oferă subiecte de discuție cu cunoscuți și necunoscuți. Și chiar dacă de cele mai multe ori modelor le lipsește profunzimea, le lipsește și componenta care ar face pe cineva să se simtă prost că nu știe despre ce e vorba. Adu vorba de Dostoievski și s-ar putea să faci pe cineva să se simtă prost că nu l-a citit; adu vorba de The Big Bang Theory și nu e o problemă dacă interlocutorul n-a văzut niciun episod.

Manipularea e mai ușoară prin dezgust

„Pare a semăna cu un abces plin de puroi de pe la vreo vită bolnavă”, spune textul, ca să ne facă să ne simțim dezgustați.

Doar că dezgustul e un mod de a ne trezi o reacție față de un lucru străin fără să mai gândim. Cele familiare nu sunt dezgustătoare; brânza de burduf e bună, chiar dacă întâmplător știm că se face cu cheag din stomacul mielului. E greu să pornești un val de indignare și să spui că brânza aia e de fapt un lapte stricat semi-digerat de un animal mort. Dar cu ce e străin? Cu ce e străin e ușor. Orice lucru poate fi spus într-un fel care să sune rău, absurd, dezgustător.

„Sushi? Sushi e ceva cu pește crud, bleah!” „Creveți? Ăia sunt gândaci de mare.”

E ușor să întărâți oamenii prin reacții instinctive. De-asta n-am încredere în nimeni care încearcă să mă facă să resping ceva fără să gândesc. Uneori nu sunt rău intenționați, dar asta nu înseamnă că e de preferat să sari în sus și să urli „E cea mai nasoală ciocolată! E sfârșitul vremurilor!” în loc să stai să te gândești, să vezi că tot ce e în componență e comestibil, să dai din umeri și să treci mai departe.