Acum câteva luni, Iulia Dromereschi a venit cu o listă și o idee. Lista era „Cele mai bune 50 de romane de dragoste de citit astăzi”, făcută de Time.com. Și ideea era să strângă un grup oameni dispuși să le citească pe toate în decurs de un an - câte una pe săptămână. O provocare mai ales pentru cei care nu prea citesc romane de dragoste.

Iulia e traducătoare și are la activ suficiente cărți interesante și bine traduse încât inițial i-am reținut numele doar pentru că-l tot vedeam. Apoi am și cunoscut-o și am aflat că e coordonatoare la AIVI, Asociația Informală a Vocilor pentru Incluziune. AIVI are și o platformă de jurnalism cultural, care în principiu lucrează cu liceeni/studenți și îi îndrumă să facă o treabă temeinică. Pare o chestie mișto pentru cei implicați, și nici rezultatele nu-s rele.

Revenind. S-au strâns niște oameni de ici, niște oameni de colo și în cele din urmă s-a făcut un server Discord care reunește atât câțiva tineri din AIVI, cât și alte persoane strânse din diverse alte locuri, în ideea că citim împreună și mai schimbăm impresii. Serverul e deschis și publicului larg, vârstele sunt diverse, deci dacă aveți chef să participați și voi aveți o invitație aici.

„Cecilia”, sau: Cum să începi cu ce-i mai greu

„Cecilia” merită efortul. Dar e totuși un efort. Cartea a fost publicată în 1782 și are, în edițiile moderne, peste 1000 de pagini.

Acuma, pentru cineva care citește multă literatură engleză, inclusiv de epocă, efortul e destul de mic. Frances Burney nu face Artă cu care să-și tortureze contemporanii, ci scrie pe gustul lor și prinde la public. Are un succes enorm, cartea e iubită și local, și internațional și devine de referință. Dar din cauză că limba și gusturile artistice se schimbă în timp, „Cecilia” nu e genul de roman care să fie inhalat cu la fel de multă ușurință ca un YA de dragoste din 2023.

Cecilia, this fair traveller, had lately entered into the one-and-twentieth year of her age. Her ancestors had been rich farmers in the county of Suffolk, though her father, in whom a spirit of elegance had supplanted the rapacity of wealth, had spent his time as a private country gentleman, satisfied, without increasing his store, to live upon what he inherited from the labours of his predecessors. She had lost him in her early youth, and her mother had not long survived him. They had bequeathed to her 10,000 pounds, and consigned her to the care of the Dean of ———, her uncle. With this gentleman, in whom, by various contingencies, the accumulated possessions of a rising and prosperous family were centred, she had passed the last four years of her life; and a few weeks only had yet elapsed since his death, which, by depriving her of her last relation, made her heiress to an estate of 3000 pounds per annum; with no other restriction than that of annexing her name, if she married, to the disposal of her hand and her riches.

Te obișnuiești. Frazele încep să sune mai clar ulterior, te prinzi care sunt exprimările - iar până atunci poți să trișezi cu Wikipedia în față și să afli lucrurile importante. De exemplu, că Cecilia are 20 de ani („a intrat în al 21-lea an” înseamnă că nu are 21 împliniți) și a locuit până atunci la țară. Părinții ei au murit, dar i-au lăsat 10.000 de lire moștenire. În ultimii 4 ani, a stat în grija unchiului bogat, care a murit și el și i-a lăsat moștenire proprietăți care să-i aducă 3.000 de lire pe an… cu condiția ca viitorul soț să ia numele ei.

Vârsta majoratului era atunci de 21 de ani, nu de 18, deci Cecilia e încă minoră pentru câteva luni. Pentru că nu mai are rude, a fost lăsată pe mâna a trei gardieni din Londra: Harrel, soțul prietenei ei bune din copilărie; Briggs, care să aibă grijă de averea ei; și Delvile, un om dintr-o familie veche și nobilă. Teoretic, unchiul i-a asigurat și fericirea, și bunăstarea, și protecția în societate.

Practic, tocmai când mă gândeam că va urma o poveste cu tâlc și morală despre importanța virtuții, a cumințeniei și a inocenței, Cecilia ajunge la Londra.

Londra, „the ton” și copiii de bani gata

Cred în momentul în care am citit de ton mi-a picat fisa că perioada istorică e cea din serialul Bridgerton. Știam deja că serialul nu e deloc riguros istoric, deci nu am stat niciodată să mă gândesc foarte atent la perioada în care cică ar avea loc. E „de epocă”, unde epoca e o fantezie despre baluri, îmbrăcăminte și lorzișori atractivi care ne fac favoarea de a veni câte unul pe sezon pentru a seduce câte o eroină. Acolo, societatea mondeno-aristocratică, the ton, are un aer de strălucire și eleganță, de rafinament și bun gust. E de bon ton.

Romanul lui Frances Burney nu era „de epocă” la momentul scrierii, ci e de actualitate. Eleganța și manierele domnilor și doamnelor de la serate nu erau văzute cu nostalgia și aspirația celor care consideră că zilele noastre sunt decăzute și atunci bărbații erau bărbați, femeile erau femei și societatea era mai funcțională - ci erau văzute ca stilul de exprimare al păturilor sociale înalte. Iar ce se vede dincolo de splendoare e că respectiva societate putea să cuprindă și oameni de calitate, dar cuprindea și mulți copii de bani gata și indivizi cu mai multă avere decât minte care-și iroseau avutul, viața și energiile pe distracții fără sens. Romanul este satiric, dar ca să poți satiriza, trebuie să te bazezi pe ceva real.

Într-un fel, deși romanul e vechi de aproape două secole și jumătate, mi-e că o ecranizare fidelă a lui ar fi considerată automat o satiră a zilelor noastre. Societatea mondenă în care aterizează Cecilia în Londra e axată pe aparența că ai o viață plină și distractivă, în timp ce membrii ei sunt prea ocupați să fugă dintr-o parte în alta ca să se concentreze pe termen lung pe ceva. Nimeni nu (mai?) citește, concertele și alte manifestări culturale sunt doar o ocazie să ieși în oraș, le spectacole mojicii vorbesc cu voce tare. Toată lumea se grăbește fără să ajungă nicăieri, unii oameni „de bine” aruncă o grămadă de cuvinte străine în conversație, bârfele și superficialitatea sunt omniprezente. Seamănă cu o versiune de secol 18 a „Crazy Rich Asians”, dar credem într-o realitate care seamănă cu cea din „Crazy Rich Asians” pentru că știm cum arată familiile cu bani de acum. În schimb, când e vorba de trecut, ne place să credem că dacă oamenii aveau haine frumoase, accente nobile, maniere elegante și o vorbire întortocheată erau neapărat mai buni.

Pe lângă asta, mi-e că o ecranizare ar fi considerată și prea feministă. Sau woke, pentru că foarte multe lucruri care alaltăieri erau feministe și ieri erau „marxiste” au devenit între timp „woke”. Nimic nu răzbate mai clar din paginile romanului decât faptul că femeia este, totuși, un cetățean de mâna a doua. Problema cea mai mare a Ceciliei este lipsa de libertate din perioada de dinainte de majorat; dar a doua problemă sunt bărbații.

Se simte că Frances Burney are o viziune feminină asupra lumii: să fii idealul feminin și să atragi interesul celor din jur nu e tocmai o bucurie. Bărbații din jurul Ceciliei o bântuie, apărând și când sunt doriți, dar mai ales când nu. Refuză să priceapă că nu e interesată, consideră că „nu” înseamnă „poate”, îi țin teorii stupide din poziții de superioritate, o iau de sus, o ating (non-sexual) fără voia ei.

Cecilia e o persoană sociabilă între limitele normale, dar când ajunge în Londra se trezește aruncată într-un vârtej de petreceri, distracții, vizite și norme sociale stupide. Locuiește la primul dintre gardienii ei, Harrel, a cărui soție e teoretic prietena ei bună - teoretic, pentru că practic nu mai au aproape nimic în comun. Cecilia e o fată cuminte și de treabă, dar tocmai decența și eleganța sunt cele care o fac incapabilă să retalieze sau să se sustragă situațiilor neplăcute. Într-o lume în care toți sunt hiene, să ai prea mult bun simț strică.

O scenă relevantă și pentru ideea asta, dar și pentru firul narativ, are loc când doi bărbați încearcă să se bage în seamă pe lângă Cecilia, se ceartă și ajung să-și stabilească un duel. Cecilia nu știe că între ei e o râcă veche, iar gestul o oripilează. Nu vrea să fie motivul pentru care cineva să-și riște viața aiurea și îi roagă pe cei din jur să-i oprească. Dar societatea e mai interesată de scandal decât de violență, așa că întrebarea de pe buzele tuturor e „De care dintre ei e îndrăgostită Cecilia, din moment ce nu vrea ca duelul să aibă loc?”

Viața ca o pradă

Teoretic, faptul că Cecilia are gardieni înseamnă că niște oameni mai cu cap au grijă de ea și de interesele ei. Practic, înseamnă că oricât de înțeleaptă ar fi și oricât de mult ar avea capul pe umeri, e la cheremul celor din jur.

Una dintre persoanele implicate în duel este Sir Robert Floyer, prietenul cel mai bun al primului ei gardian, Harrel (soțul prietenei din copilărie). Floyer o curtează cu foarte multă insistență, în ciuda faptului că ea nu poate să-l înghită, iar Cecilia începe să se simtă hăituită și de el, și de ceilalți, și de interminabilele ieșiri în lume. Perioada petrecută în casa lui Harrel e una în care se trage de ea constant, în ciuda încercărilor ei de a scăpa printre degetele tuturor. Colac peste pupăză, Floyer îi trimite o cerere de căsătorie prin Harrel, pe care Cecilia o refuză categoric. Harrel, departe de a o apăra de avansurile nedorite ale lui Floyer, îi trântește un „așa-s femeile, te răzgândești tu”, iar povestea rămâne o vreme neîncheiată, pentru că nu e de căderea Ceciliei să răspundă direct la cererea care i-a fost adresată indirect.

Viața la soții Harrel acasă devine deci foarte neplăcută. Cum Cecilia nu are posibilitatea de a locui singură (din nou, e minoră), încearcă să fugă la unul dintre ceilalți doi gardieni: Briggs sau Devile. Din păcate, Briggs e un avar care trăiește în mizerie și care se pricepe la economii în sensul în care mai bine umblă în zdrențe decât să-și cumpere haine. Delvile, pe de altă parte, e atât de cu nasul pe sus încât nici nu se pune problema s-o invite pe Cecilia în casa lui. (Imaginați-vă niște conace enorme, nu niște apartamente cu patru camere, ok? Nu ar fi o problemă chiar atât de mare să aibă un oaspete.) Drept urmare, Cecilia nu poate decât să rabde.

Cu alte cuvinte, gardianul care ar trebui să-i asigure fericirea (Harrel) îi asigură nefericirea; cel care ar trebui să-i asigure bunăstarea (Briggs) ar prefera s-o țină în mizerie; iar cel care se îngrijește de poziția ei socială (Delvile) nu dă doi bani pe ea.

Are noroc cu un prieten din satul ei, un bărbat mai în vârstă, căsătorit, care apare în Londra și e dispus s-o ajute și s-o sfătuiască - deși, aflăm noi, norocul nu e chiar atât de mare. Scopul acestui domn Monckton nu este chiar atât de altruist. Monckton s-a căsătorit demult cu o bătrână bogată, iar acum așteaptă să moară baba ca să se căsătorească el cu Cecilia și să-i ia averea. Desigur, Cecilia nu bănuiește nimic și are încredere în el.

Are și ghinion, pentru că e de față când la Harrel vine o femeie sărmană, care îl imploră să-i dea banii cuveniți. Cecilia află că soțul ei e tâmplar, că a fost angajat de Harrel pentru o lucrare majoră, că s-a accidentat în timp ce lucra și e pe patul de moarte, iar soția și copiii lui nu mai au din ce trăi. Când Harrel refuză și refuză să le dea banii până la sfântul Așteaptă, Cecilia îi dă femeii cele 20 de lire cuvenite din buzunarul ei propriu.

Ghinionul nu e că a făcut o faptă bună. Ghinionul e că Harrel și-a dat seama că Cecilia e miloasă.

O spirală descendentă

Se pare că în Londra sfârșitului de secol 18 modul principal de cumpărare era „pe datorie”. Chiar și Cecilia își face o datorie atunci când cumpără dintr-o librărie (să ne înțelegem, cărțile erau mult mai scumpe atunci). Asta le permite unor oameni ca Harrel să cheltuiască cu mult peste posibilități.

După cum spuneam, Harrel s-a prins că are o nouă cunoștință numai bună de mult de bani, așa că vine cu disperare la Cecilia s-o roage să-l împrumute cu câteva sute de lire pentru o treabă urgentă. Pentru că nu sunt banii ei și gardianul Briggs nu-i permite să-și accese propriile fonduri, Cecilia ajunge să apeleze la un cămătar, în schimbul promisiunilor lui Harrel că o va plăti în clipa în care îi intră banii cuveniți.

Devine însă clar foarte rapid că Harrel nu e deloc prudent cu banii și are datorii enorme. Cecilia o imploră pe doamna Harrel, „prietena ei” să-și strunească soțul, dar doamna Harrel nici nu știe cum, nici nu prea simte nevoia s-o facă. Nu știe decât un fel de a trăi: cel în care trăiește deja. Nu vrea să-și piardă reputația printre prieteni și locul în societate - și nici nu prea înțelege afacerile lui Harrel, dar are încredere în el.

Cecilia decide să nu le mai dea niciun ban, dar e prea târziu. Într-o scenă în care într-adevăr se simt frenezia, disperarea și teama Ceciliei, Harrel intră în panică pentru că datoreată mii de lire. Cere bani de oriunde apucă, iar Cecilia îl refuză - până în clipa în care Harrel e pe cale să se sinucidă. Atunci, sub imperiul fricii, dintr-un impuls de moment de a salva un alt om, Cecilia îi împrumută peste opt mii de lire din cele zece mii câte i-au lăsat părinții. E îngrozită de ce a făcut, pentru că știe că banii au dispărut pe nimicuri, dar nu e capabilă nici să-l aibă pe conștiință pe Harrel.

Scena e excelent scrisă și credibilă. „Prietenul” ei căsătorit de la sat, Monckton, aude „dezinteresat” ce s-a întâmplat și o ceartă așa cum poate că am face-o și noi: Harrel nu avea de gând să se sinucidă, Harrel o manipulează emoțional. Dar Monckton nu a văzut presiunea sub care se afla Cecilia, care nu e atât de convinsă că Harrel ar fi blufat. Sincer, nu știu dacă noi suntem convinși într-un sens sau altul, dar e foarte ușor de înțeles perspectiva ei și gândurile rele pe care și le face după.

Singura ei speranță e că Harrel va fi prudent și se va îndrepta. Doar că e o speranță deșartă; petrecerile se țin iar lanț, banii sunt aruncați pe fereastră. Nu durează mult până ajunge iar la fundul sacului. Nu mai vorbește de sinucidere acum, ci de fuga în străinătate. Cecilia refuză să mai scoată vreun ban din buzunar, iar persoana care vine acum s-o convingă e doamna Harrel, care e îngrozită. Soțul ei a devenit violent și vrea s-o ia cu el în Europa, dar se teme că va fi ucisă pe drum. Au nevoie de o mie de lire ca să-și facă o viață acolo până se liniștesc lucrurile - atât.

Harrel se comportă haotic, insistă că trebuie s-o învețe pe soția lui o lecție și aproape că le târăște pe ambele femei la o ultimă noapte petrecută într-un local dintr-un parc, la muzică și distracție. Anunță în ultima clipă că-i va permite doamnei Harrel să rămână acasă în Londra, totuși, și va pleca singur. Cecilia e îngrozită de comportamentul lui ciudat, de oamenii de speță joasă pe care-i cheamă să petreacă, de faptul că se trage de timp în loc ca Harrel să fugă pe continent - dar lucrurile se lămuresc când Harrel se duce într-un loc mai ferit și se sinucide, împușcându-se. Aflăm ulterior că a pierdut ultimii bani pe care-i avea la jocuri de noroc.

Nu e specificat niciodată clar în carte ce a fost în mintea lui și care ar fi fost „lecția” pe care voia s-o dea nevestei. Că risipa duce la rău? Sau că, vezi Doamne, doamna Harrel l-ar fi adus în acel punct? Dar poate că temerile ei pentru propria viață nu erau chiar nefondate. Poate că acea ultimă mie de lire a reușit, dacă nu să-l salveze pe el, atunci măcar s-o salveze pe ea.

Moartea lui Harrel nu are multe ecouri. Floyer, prietenul lui cel mai bun, cel care a cerut mâna Ceciliei, dă din umeri și refuză să schițeze vreun gest pentru a se ocupa de problemă - „Ce să-i mai fac, dacă e mort”. Unii dintre cei cărora Harrel le datora bani sunt nervoși că nu s-a rezolvat nimic prin moartea lui. Depare de a-și fi „achitat datoriile” prin moarte, Harrel doar s-a sustras plății, lăsându-i cu ochii în soare. Cecilia e singura căreia pare să-i pese de mort și se ocupă cât poate ca trupul lui să fie dus unde trebuie.

Cecilia și doamna Harrel sunt lăsate descoperite complet. Când se întorc acasă, află că toate proprietățile au fost confiscate în timpul nopții și nu mai au unde dormi, așa că-și caută azil la domnul Delvile.

Perioada de petreceri s-a terminat.

Delvile, partea întâi

După cum ziceam, cartea are peste o mie de pagini, deci am sărit peste diverse scene. Printre care și cele în care Cecilia s-a împrietenit și cu nevasta celui de-al treilea gardian, arogantul Delvile, și cu fiul lui. Spre deosebire de Delvile senior, căruia nu i se ajunge la nas nici cu prăjina, ceilalți doi sunt oameni de treabă, prietenoși, blânzi, eleganți și demni. Cecilia se îndrăgostește de fiu și devine prietenă apropiată cu mama, pe care o stimează enorm. Deci, când Harrel se sinucide, Cecilia alege să rămână în grija lui Delvile. (Doamna Harrel ajunge în grija fratelui și merge înapoi în satul lor natal.)

Împreună cu familia Delvile, Cecilia părăsește Londra și merge la castelul din provincie al gardianului ei, un loc învechit, întunecos, care are nevoie de reparații. Familia are un istoric mândru și o reputație bună, dar le lipsesc banii. Teoretic, ar fi excelent dacă Cecilia s-ar căsători cu Delvile junior: ar fi iubită de soț și îndrăgită de soacră, iar banii ei ar ajuta la refacerea proprietăților. Toate bune, nu?

Nu. Cei doi soți Delvile nu sunt de acord în multe privințe, dar într-una fac front comun: numele lor trebuie dus mai departe. Nu mai știu dacă știți, dar cea mai mare parte a averii Ceciliei este legată de numele ei - la căsătorie, soțul va trebui să-i preia ei numele. Pentru că familia Delvile are un singur descendent, fiul lor trebuie să rămână Delvile.

Cecilia înțelege situația. Nici nu e greu, când mama Delvile îi spune lucruri care se pot rezuma cam așa: „Ești tot ce mi-aș putea dori de la o noră, ce păcat că nu poți fi tu nora mea. Ah, vai, dar ce frumos e că unele domnișoare își știu locul și înțeleg cât de important e numele familiei.” Cecilia suferă, dar nu vrea să fie motiv de dezbinare în familie, iar ea și Delvile junior se tot evită.

Până la urmă, mulțumită și intervențiilor unei verișoare ștrengare, Delvile junior și Cecilia ajung să discute mai pe larg, iar tânărul nostru erou romantic o convinge cât de cât să meargă la Londra și să se căsătorească în secret în momentul în care ea devine majoră. Ceciliei nu prea-i place secretomania asta, pentru că dă impresia că fac ceva rău, dar până la urmă acceptă.

Foarte puțini oameni știu de căsătoria lor, printre care și vechiul ei „prieten”, Monckton - îl țineți minte, cel cu soția bătrână, care vrea ca Cecilia să rămână singură până se eliberează el - dar în drumul spre Londra Cecilia dă peste gașca de petrecăreți cu care-și petrecea timpul în Londra. Are loc cel mai frustrant drum spre Londra pe care cred că l-am citit vreodată. Îmi venea mie să strâng lumea de gât, iar Cecilia sunt sigură că ar fi preferat să se întâlnească cu un urs în pădure și să fie mâncată de vie decât să mai dea de un singur cunoscut. În loc să facă drumul singură și discret într-o trăsură, se trezește făcându-le pe jos, însoțită de oameni care trag de timp, se împiedică în propriile picioare, pun întrebări indiscrete și par să aibă singurul scop în viață să-i facă ei zilele fripte.

Până la urmă ajunge în Londra, dar căsătoria ei e întreruptă de o femeie necunoscută care dispare fără urmă. Cecilia o ia ca pe un semn prost, dă înapoi și îi spune lui Delvile că se va căsători cu el doar deschis, cu acordul părinților lui - nu așa, pe șest.

Dar toată debandada înseamnă că până la urmă e văzută în compania lui Delvile și ajung să se răspândească zvonuri despre ei.

Delvile, partea a doua

Doamna Delvile aude de încercarea eșuată de căsătorie și vine la Cecilia să-i spună că nu trebuie niciodată să se căsătorească cu fiul ei. E inacceptabil! Dar fiul vine și el și are o poziție drastică: o vrea pe Cecilia de nevastă și nu-i mai pasă de opoziția părinților. În timp ce se ceartă, doamna Delvile face un atac de… ceva (urlă literalmente „Mi-a luat foc creierul!” și fuge din cameră, căzând într-o baltă de sânge; e foarte dramatic) și cei doi sunt de acord să nu se mai vadă niciodată.

Fără Delvile, Cecilia gustă o vreme libertatea de femeie matură, stăpână pe propriile ei proprietăți. Își aranjează propria casă, își plătește datoriile strânse din cauza lui Harrel și trăiește confortabil, dar cu mult sub posibilitățile ei financiare reale. Banii în plus îi dă pe acte caritabile, asigurându-le supraviețuirea unor persoane nevoiașe și o educație unor copii sărmani - dar cu măsură și călăuzită de Albany, un individ moralizator, dar care încearcă sincer să facă un bine.

Albany nu e perfect, dar e oricum un om mult mai în regulă decât alții. Nu vrea nici s-o sugă pe Cecilia de resurse, nici să-i epuizeze empatia. Îi atrage atenția că oamenii au nevoie nu doar de bani, ci și de prietenie sau de alte feluri de ajutor, iar că să arunce cu banii aiurea, chiar și spre cauze sociale, nu duce la nimic bun.

Toate sunt cât de bune pot fi când știe că și-a ratat marea dragoste și că nici măcar doamna Delvile nu mai vrea s-o vadă (ar fi prea dureros pentru amândouă! zice doamna Delvile). Nu e fericită, dar e liniștită. E o viață bună.

Fiul Delvile apare într-un suflet la ea acasă într-o zi, deși au jurat să nu se mai vadă, anunțând-o că părinții lui i-au dat acordul să se căsătorească cu Cecilia, dacă ea îi ia numele. Asta înseamnă să renunțe la venitul de 3000 de lire pe an și să rămână doar cu cei 10.000 de la părinți. Cecilia e șocată și îi spune că poate că mama lui a fost de acord cu chestia asta în mod inocent, dar Delvile cel bătrân știe foarte bine că ea nu mai are averea respectivă din cauza lui Harrel. Tânărul Delvile zice, „Ok, nu e o problemă, atunci strângem cureaua și o să ajungem să ne descurcăm”, moment în care am pus cartea jos și mi-am tras palme.

Din punctul meu de vedere, doamna Delvile este cel mai odios personaj al cărții. Ceilalți antagoniști pot să fie manipulatori ca Harrel, prefăcuți ca Monckton sau chiar ostili ca Delvile senior, care a auzit bârfele despre Cecilia și o crede ultima lepădătură, dar doamna Delvile debordează de sinceritate și e o persoană de calitate. Doamna Delvile se crede cu adevărat prietena Ceciliei și chiar ține la ea. Asta înseamnă că a reușit s-o facă pe Cecilia să-i fie prietenă credincioasă, care să nu vrea s-o supere, mai ales după ce a văzut-o căzând dramatic la podea când a auzit numai că fiul ei vrea să-și schimbe numele. Spun că doamna Delvile este odioasă pentru că nu concepe deloc ca lucrurile să se petreacă într-un mod în care să trebuiască să cedeze și ea ceva. Mai bine să rămână fata fără avere complet decât să rămână fiul ei fără nume!

Cecilia nu rezistă manipulărilor emoționale, mai ales dacă vin din partea prietenilor. Când Delvile fiul îi zice să se căsătorească, totuși, dar tot în secret, pentru ca tatăl lui să nu-și poată retrage acordul dat, e de acord cu jumătate de gură. Nu-i place secretomania. Nu e încântată, evident, nici de pierderea banilor. Dar ce nu face lumea din iubire!

Însă între timp a cam aflat că vechiul ei „prieten”, Monckton, nu-i e în mod real prieten. El e cel care a creat o parte din proasta ei reputație la Londra. El e cel care a convins o servitoare să-i întrerupă Ceciliei prima încercare de a se căsători. Și pentru că Delvile a aflat același lucru, dar din alte surse, l-a provocat la duel și l-a rănit grav.

Problema e că, dacă Monckton moare, Delvile e în pericol. Așa că va fugi din țară împreună cu mama lui, care merge în țări mai calde ca să aibă grijă de propria ei sănătate. El și Cecilia se căsătoresc în grabă, apoi fiecare se duce în treaba lui, fără să aibă parte nici măcar de câteva ore împreună.

Ajungem și la telenovelă

La nu foarte multă vreme după căsătorie, Cecilia se trezește cu moștenitorii unchiului ei acasă. Au aflat că s-a căsătorit și și-a schimbat numele, deci moștenirea trece în proprietatea lor… dar de fapt au aflat de prima ei încercare de a se căsători. Îi vor nu doar casa și celelalte proprietăți, ci și bani din urmă. Cecilia se trezește pe drumuri și fără prea mulți bani la purtătoare.

În disperare de cauză, încearcă să-și contacteze socrul, care spune că el nu știe ca fiul lui să fie căsătorit. Își concediază apoi aproape toți servitorii și pornește spre Londra, în ideea de a pleca mai departe de acolo și a-l urma pe Delvile în străinătate.

Mai țineți minte duelul de la început, între Floyer și alt băiat? Celălalt băiat era Belfield, un fiu de negustor dat la școli înalte, dar incapabil să se țină de ceva multă vreme. Nu neapărat un ratat, ci un om care are prea multe idei pe care nu le duce până la capăt. De-a lungul cărții au tot existat zvonuri că Ceciliei i-ar plăcea de el și au fost găsiți unul pe lângă altul. Acum, Cecilia îl caută intenționat pe Belfield ca s-o ajute să meargă pe continent după soțul ei, dar printr-o coincidență apare acolo Delvile junior, care are un moment de șoc, apoi se enervează.

Delvile o ia pe Cecilia de aripă, o suie în trăsura lui și o trimite acasă - mai exact, acasă la el. El rămâne să discute cu Belfield.

Cecilia e atât de surprinsă încât înțelege greu și târziu că Delvile e gelos. Așa că sare din trăsură (!) ca să-l caute și să-i explice situația. Nu-l mai găsește acasă la Belfield și pornește într-o cursă nebună prin oraș, mereu ratându-l la mustață. Îl caută la cafenea, Delvile a plecat acasă. Se duce la el acasă, Delvile a plecat mai departe - l-ar aștepta acolo, dar se pare că în casa din oraș e și Delvile senior, care refuză s-o lase să intre. Din ce în ce mai convinsă că soțul ei urmează să aibă un duel cu Belfield, Cecilia pornește iar pe străzi, fugind în urma lui cu disperare, ratându-l și ratându-l, imaginându-și-l ori în duel, ori deja mort, iar oamenii pe care-i întâlnește în drum mai mult îi pun piedică decât o ajută.

În cele din urmă face o febră bruscă (!) și intră în delir, căzând pe podeaua unui magazin. E culeasă de proprietară, care o crede nebună scăpată de la azil și o închide într-o cameră până vine cineva s-o culeagă. Cecilia se trezește încuiată într-un loc străin și ținută prizonieră în timp ce se zbate, înnebunită de gândul că soțul ei va muri și ea nu-l poate opri. Durează câteva zile ca cei care o cunosc să dea de urma ei datorită unui anunț din ziar.

Cecilia e recuperată, își revine de pe patul de moarte, socrul are mustrări de conștiință că aproape a omorât-o refuzând s-o primească în casă, soțul îi spune că nu s-a duelat cu nimeni pentru că și-a dat seama foarte repede că totul a fost o greșeală. Sfârșit fericit!

…Sau nu chiar așa de fericit?

Realismul e în Cecilia și în cei din jurul ei

Coincidențele se țin lanț și nici cu îmbolnăvirile subite nu mi-e rușine, dar dincolo de asta „Cecilia” e o carte puțin incomodă prin realismul ei. Am menționat deja satira la adresa ton-ului, pe care n-am detaliat-o prea mult, dar care e bine dezvoltată în prima jumătate a cărții. Am discutat mai mult despre tipurile de prădători care atentează la averea și bunăstarea Ceciliei, dar și despre odioasa mamă Delvile.

Ce n-am zis însă e că Cecilia e o fată bună, dar nu enervant de bună. Face mici miștouri (nu mereu prinse de ceilalți), mai greșește pe plan social, se simte nervoasă sau frustrată. Manierele și dispoziția amabilă nu-i anulează deloc trăirile umane și regretele.

De ambele dăți când merge să se căsătorească o face cu inima îndoită, pentru că e conștientă că i se cere prea mult pentru lucrurile pe care și le dorește și că ceea ce se întâmplă poate crea probleme în viitor (ȘI ARE DREPTATE). Nu e nicio surpriză, deci, că deși se căsătorește din dragoste și e fericită cu soțul pe care-l are, uneori regretă averea pierdută fără motiv.

Aș spune că, în ciuda finalului fericit, există aici o structură de tragedie. Cecilia este cea care este, iar păcatul ei capital este un exces de bunătate care o fac să fie atât iubită, cât și exploatabilă. Unchiul ei știe că acea condiție ca soțul ei să-i preia numele nu va întâmpina nicio obiecție din partea Ceciliei. Romanul ne spune că a adăugat ideea în testament nu din vreo simpatie deosebită față de moștenitorii ceilalți, ci ca un mod de a spune că el ar prefera ca Cecilia să-și păstreze numele. Iată că preferința aceea i-a creat probleme. Apoi, bineînțeles, nu a putut decât să încerce să salveze un om dându-i banii ei. Nu a putut decât să cedeze în fața opoziției socrilor. Nu a putut decât să cedeze în fața entuziasmului lui Delvile de a fi găsit o cale de a se căsători, dându-i ce vrea.

Această generozitate excesivă o face să-și piardă toată averea. E drept, nu e o tragedie în sensul în care ar fi descoperit că și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu mama ca Oedip, dar e una în sensul în care tot ceea ce i s-a întâmplat continuă să aibă reverberații în condiția ei cu mult mai puțin strălucită. La final nu-i rămâne decât să simtă resentimentele celor din jur pentru că și-a pierdut averea, să simtă și ea nedreptatea din asta - și să încerce să se resemneze cu ce s-a întâmplat și să trăiască, totuși, fericită.

The upright mind of Cecilia, her purity, her virtue, and the moderation of her wishes, gave to her in the warm affection of Lady Delvile, and the unremitting fondness of Mortimer, all the happiness human life seems capable of receiving:—yet human it was, and as such imperfect! she knew that, at times, the whole family must murmur at her loss of fortune, and at times she murmured herself to be thus portionless, tho’ an HEIRESS. Rationally, however, she surveyed the world at large, and finding that of the few who had any happiness, there were none without some misery, she checked the rising sigh of repining mortality, and, grateful with general felicity, bore partial evil with chearfullest resignation.