Titlul e puțin înșelător: nu toți intelectualii români au fost așa, dar suficienți, mai ales din garda veche. Mă gândesc la sfânta treime Pleșu, Liiceanu, Patapievici care domina într-o vreme discuțiile, dar într-o anumită măsură și la alte nume des auzite, cum ar fi Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu - și sunt sigură că mai pot găsi și alte nume.

Ieșiți dintr-un comunism care le-a îngrădit libertatea de gândire puternic, au sperat la anumite lucruri de la capitalism și de la promisiunile occidentului: o lume mai cultă și mai civilizată, libertate de gândire, afluență în loc de sărăcie, libertate de mișcare. Dar primele ieșiri au fost șocante. Izolați într-o țară în care ne-am pierdut o mare parte dintre minoritățile etnice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (în mod criminal) și în timpul comunismului (prin emgirări masive) și unde aveam o retorică naționalistă puternică și un curent ortodox puternic (chiar dacă pe vremea comunismului era în opoziție), au avut probabil un șoc când s-au confruntat cu realitatea a ce înseamnă alte țări și alte sisteme.

Până la un punct, e de înțeles. E un șoc cultural. Te-ai obișnuit ca lucrurile să meargă într-un fel și îți imaginezi că o țară mai bună funcționează tot ca a ta, dar cu niște elemente mărunte schimbate pe ici, pe colo, cât să meargă totul la fel, dar bine. Doar că nu e chiar așa. Culturile și obiceiurile diferă, iar acel „altfel” poate fi straniu, pentru că încalcă anumite presupuneri pe care le faci despre modul în care funcționează lumea și societatea.

Țin minte că mă plângeam la un moment dat unor prieteni americani că anumite părți ale școlarizării mele în cadrul Universității din București lăsau foarte tare de dorit - iar sugestia lor a fost să dau Universitatea în judecată și să-mi primesc banii de școlarizare înapoi. Am fost șocată că soluția americanilor la orice chiar era „dă-i în judecată”, exact așa cum spuneau stereotipurile.

Dar pe măsură ce le explicam ideea de a fi student „la buget”, mi-am dat seama că răspunsul „dă-i în judecată” e unul care are sens într-o lume a capitalismului sălbatic. Când ești obișnuit că toate lucrurile mari din viață (educație, sănătate etc.) costă de te usucă și sunt oferite de companii care au ca scop doar profitul, datul în judecată e una dintre puținele căi de atac pe care le ai ca individ.

Sistemul nostru românesc este unul greoi, incompetent și leneș, iar rezolvarea sunt pilele și mita, ca să convingi oamenii să facă treaba pe care teoretic sunt plătiți s-o facă. Sistemul lor e unul eficient, dar în sensul rău - trăsătura nocivă e lăcomia șefilor, deci degeaba încerci să vorbești cu angajatul, pentru că problema e mai sus de el.

Sau alta. Noi venim dintr-un sistem care a oprimat pe toată lumea, chiar dacă pe colaboraționiști mai puțin decât pe alții. În ‘90, majoritatea lumii a plecat din același punct de sărăcie și fiecare s-a descurcat cum a putut - dar în afară de asta, cu toții am plecat dintr-un punct de conformism social, în care să fii altfel îți putea crea probleme cu poliția, dar și cu cei din jur. Ajunși în afară, unde libertatea e un lucru mai vechi, mulți s-au speriat de ce înseamnă să poți cu adevărat să exiști fără să te temi: de la delăsarea unora cărora chiar nu le pasă, la contra-culturi și mode șui. A apărut teama că nu există „bun simț” și că acolo sunt mulți „ciudați”, ceea ce nu e ok, maică. Dar asta pentru că ideea de a-i lăsa pe alții să-și vadă de viață era destul de nouă pentru noi.

A fost probabil prea mult pentru intelectualii noștri - ei își doreau libertate, dar libertate pentru ei înșiși și opiniile lor elevate, nu pentru oricine și oricum. S-au îngrozit în fața diferențelor reale și au dat înapoi: așa ceva nu e în regulă! Contravine bunului simț! E prea mult!

Generația de intelectuali care sunt acum pensionari nu a avut foarte multă curiozitate, ci a avut mai mult respingere. Au văzut exteriorul și s-au întors nu punându-și întrebări filozofice legate de motivul pentru care noi facem ce facem, ci spunând anecdote trăsnite despre străini și metehnele lor ciudate. Atitudinea lor de respingere contrariată e ușor explicabilă prin faptul că s-au format într-un regim autoritar care dicta inclusiv modul de gândire - dar în același timp, a dat tonul altor atitudini similare. Iar cei care gândeau cu adevărat altfel? Nu știu, cred că au emigrat sau s-au pierdut în mulțime.

Partea rea e că de-abia începem să vedem atitudini cu adevărat mai deschise și mai interesate de libertate și diversitate de gândire, mai așezate și mai capabile să judece lucrurile filozofic și cu empatie. Partea bună e că s-ar putea să fim totuși pe calea cea bună și să ne dezvoltăm într-un mod mai sănătos și mai deschis de-acum încolo.