Pentru că, după cum spuneam acum ceva timp, se apropie luna în care se scriu cele mai multe romane, mi-am adus aminte de tendința românilor de a-și complica viața și în direcția literară.

De câteva zile, blogosfera românească freamătă. Ce mai geamăt, ce mai zbucium! La Webstock, Cabral a spus că blogosfera s-a „basit/busit”! (în variantele astea a apărut parafrazarea pe net, se pare) E un scandal al bloggerilor, dar pentru că eu nu-s bloggeriță, ci doar mă prefac, nu m-am simțit atinsă. (Ceva-ceva, bloggerii nu fac treabă bună.)

[][1]

A fost odată ca-n povești, în țări în care scriitorii se iau mai puțin în serios decât se iau la noi, o trupă de oameni care au decis să scrie un roman într-o lună. Și i-au provocat și pe alții să facă la fel. Și, din an în an, au apărut tot mai mulți participanți până când au ajuns cu sutele de mii. Pentru că se pare că sunt o grămadă de oameni care s-au gândit la un moment dat că ar vrea să scrie și toată chestia durează doar o lună, deci ce mare brânză.

Știți ce n-am auzit niciodată? Bătrâni și/sau profesori plângându-se că muzica a distrus cititul de poezie. Tehnic vorbind, ambele au versuri, muzica la radio/Youtube e mai nouă, ideile transmise de muzică de obicei nu au aceeași calitate profundă – și totuși nimeni nu se plânge că din cauza lui Lennon nimeni nu-l apreciază pe William Blake.

Acum ceva vreme îmi pusesem ca status pe Facebook ceva gen „I’m procrastinating.” Bine, probabil că era mai mult în statusul ăla, dar cam asta era ideea. Și mi-am văzut de treaba mea.

1. Scriitorii stăpânesc perfect limba în care scriu și nu au niciodată probleme cu gramatica, punctuația etc.

Cum vorbesc, în funcție de situație.

În scris: cum se vede pe aici.

O lecție scurtă despre scriitori și scris: toată lumea face lucrurile altfel. Ce merge, aia merge.

Azi am râs pe săturate de situația lui Dorin Lazăr, care a scris un articol despre despărțiri. Din alea din dragoste. Articolul seamănă cu orice alt articol pe care ar fi putut să-l scrie: a luat o temă, a disecat-o, a analizat-o, și-a spus părerea. A adresat articolul mai ales grupei de vârstă 20-30, care crede că relațiile ar trebui să fie într-un fel. A fost mai personal decât articolele lui despre politică, pentru că a decis să ilustreze ideea cu un episod din trecutul lui – dar cam atât.

Cel mai greu e să ștergi.

Mă uit pe pagini și pagini de text (8 la dublu spațiu, 2631 de cuvinte) și nici nu știu ce să șterg și ce să las. Sentimentul de frustrare când n-ai o parte rea de care să te legi, n-ai o parte foarte bună pe care să construiești. Îmi vine să arunc la gunoi capitolul și s-o iau de la capăt, doar că n-am condițiile fizice și psihice să rescriu aceeași chestie de o mie de ori până iese. Plus, senzația că nu e totul rău…