Cum să NU scrii un roman în noiembrie

Pentru că, după cum spuneam acum ceva timp, se apropie luna în care se scriu cele mai multe romane, mi-am adus aminte de tendința românilor de a-și complica viața și în direcția literară.

Știu oameni care vin cu planuri despre cum trebuie și ce trebuie să transmită romanul, cu sentimente de care auditoriul trebuie să fie sfâșiat, cu idei cu care trebuie să rămâi, cu încercări puternice de a face constatări metafizice. Uneori le iese. Alteori le iese un ***** (puncte pentru cel mai interesant cuvânt de 5 steluțe pe care puteți să-l puneți acolo).

Vestea proastă e că scrisul se învață. Pui stiloul pe hârtie – sau, de obicei, degetele pe tastatură, tragi aer în piept și scrii cele mai geniale chestii pe care le-ai gândit vreodată. O să fie o poveste istorică, metafizică, cu o componentă de romantism tragic! Eroina, un fel de Vitoria Lipan din Transilvania sub ocupație Austro-Ungară, se îndrăgostește aprig de un mic nobil (și i se dăruiește, a la serialele HBO). Dar când el dispare în apus de soare după ce a încercat să vândă Țara Românească ungurilor și Transilvania turcilor, ea se întoarce spre introspecție și încearcă să descopere rolul și rostul eu-lui minuscul al unei singure țărăncuțe din Ardeal. Și are niște revelații metafizice extraordinare despre unitatea universului și despre importanța fiecărei creaturi în lumea asta.

Peste trei săptămâni te uiți la ce-ai scris și citești: „Oftez când mă gândesc la Ghiță. A fost bărbatul vieții mele, un armăsar de donjuan, dar în același timp un șmecheraș din Regat. Datorită lui am înțeles că și furnicile au suflet.” Și mori puțin în interior.

N-ai mai scris până acum? Ia un ceai. Ia o cafea. Ia o chestie mișto de băut, fără alcool (alcoolul te face să te simți genial când nu e cazul). Ce-ți place să citești? Ce filme-ți plac? Ce te-ar distra să vezi?

Literatura nu e doar artă. E distracție. Nu e doar educație și cultură, e plăcere. Nu toată, ce-i drept. Dacă vrei să mă vezi scrâșnind din dinți și suferind, mă pui să citesc V. de Thomans Pynchon sau Portret al artistului în tinerețe de James Joyce. Dar o mare parte din literatură ar intenționa cel puțin să placă, ar vrea să fie interesantă. Să te facă să întorci pagina ca să vezi ce se mai întâmplă.

Dacă vrei să-ți complici viața, poți fi ermetic. Poți să te crezi superior muritorilor de rând. Poți să încerci să educi populația cu texte moralizatoare. Poți să încerci să vii cu idei crețe și metafizice scoase din burtă. Poți să te chinui, să te zbați, să fii un geniu pustiit și neînțeles care se screme ca să scoată o operă extraordinară, complicată, care trebuie studiată și dezbătută de experți pentru a putea fi deslușită. Poți, cu alte cuvinte, să te iei foarte tare în serios pentru că Literatura iaște un lucru mare.

Reversul e, bineînțeles, să scrii lucruri care te prind, genul de povești pe care te amuză să le auzi, să le vezi, să le citești. Mai scrii ceva, o mai dai în bară, o mai corectezi, mai te prinzi ce să faci și cum. Te relaxezi și nu te mai încrâncenezi că trebuie să iasă, că opera ta de Nobel e scrisă acum ori niciodată. Încet, cu plăcere. Merge și-așa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *