Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,

Nu cred că e un secret pentru nimeni că anii de facultate și de masterat m-au dezamăgit enorm. De exemplu, nu știu care a fost eminența cenușie care a decretat că studenții de anul I de la masteratul de studii culturale britanice vor face cursurile de anul II, urmând să le facă pe cele de anul I de-abia în anul următor – însă mișcarea n-a fost de natură să mă impresioneze pozitiv.

În mod normal, dacă ai vrea să te duci și să discuți cu niște vârfuri intelectuale, ai putea să dai o raită prin universități, pentru că acolo se strâng oamenii care-și dedică viața studiului. Acolo găsești doctoranzi care se specializează în tot felul de lucruri complicate, acolo găsești profesori care s-au specializat deja în tot felul de lucruri complicate și acum se ocupă cu cercetarea, acolo au loc schimburi de idei, acolo se fac proiecte interesante, acolo educația e pe primul loc.

Într-o vreme îmi plăcea să merg prin oraș și să fac poze. Din păcate, Brașovul nu mă inspiră deloc, așa că n-am mai făcut mișcarea asta de multă vreme. În schimb, dacă îmi cad ochii pe ceva ciudat, scot telefonul și fac o poză.

Am avut o discuție destul de interesantă de curând, dar se va pierde în câteva zile în arhivele Facebook-ului, acel loc unde nimic nu e de găsit decât atunci când nu-l cauți.

Mi-a trecut azi prin fața ochilor cineva care comenta că nu știu cine e atât de nebărbat încât a ajuns să-i cumpere absorbante gagicii. Acuma, din punctul meu de vedere, absorbantele sunt cam ca hârtia igienică: le iei pentru că e nevoie, dar nu stai să te gândești la utilizări în momentul în care le pui în coș. În plus, nu există metodă mai clară pentru un tocilar să demonstreze că are o gagică acasă decât cumpăratul de absorbante. Prezervativele nu se pun, pentru că se cumpără și din exces de speranță.

Am dat pe scena9.ro peste un infografic despre consumul cultural din România. E interesant de văzut cam care sunt cifrele pe la noi.

Azi am citit un articol care spunea că generația născută post-90 nu mai are chef să se arunce între așternuturi. Și am observat vreo două aspecte mai subtile care merită menționate.

Citeam acum o chestie și râdeam de una singură prin casă: un tip era pe tren și în fața lui erau un el și o ea, fiecare cu căștile în urechi și ochii în tabletă. Clar cuplu, chiar dacă nu-și vorbeau. Ceata de pe Facebook ofta: așa e cu generația asta, pierdută în tehnologie.

„Ce personalitate are un monstru care poartă o pălărie? De ce o poartă? Am trecut prin straturi de ironie și am început să intuiesc o creatură fantezistă, foarte arogantă, foarte vanitoasă și gata să hărțuiască. Poate că era și puțin nesigură, dar în cele din urmă trebuia să fie și înfricoșătoare. Avea elemente din diavolii care își fac veacul pe la răscruci, așteptând să facă pacturi, din kappa-șii japonezi și din leviatani.” – despre Tahm Kench, de pe site-ul oficial League of Legends.