„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.”
„Un ce?”
„Latte.”
„Ce?”
„Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte.
„Aaaaa, bine.”
Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc.
„Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o
Siderație de ambele părți.
„Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă.
„Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.”
„A,” zice. „Scuzați. Am înțeles…”
Și a dispărut să-mi aducă, totuși, un latte în loc de omofona bere Ciuc.

Lumea spiritualității e plină de tot felul de povestiri cu tâlc. Și e una pe care n-am înțeles-o niciodată (s-ar putea să fie de fapt o poezie, dar o găsești în tot felul de locuri în diverse forme).

După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici.

Acum câtva timp m-a sunat cineva la telefon, număr necunoscut. Am răspuns.

Stau într-o cafenea, scriu la roman. Dar asta nu mă face să n-aud ce e în jur. Lângă mine, două tipe într-a 12-a (că discutau despre ceva chestii din care reieșea asta).

Am fost la o cafea cu frate-miu acum câteva zile și mi-am adus aminte că acum vreun an îi zisesem unei tipe, Ioana, că o s-o sun când ajung prin Brașov. Evident, vreo două luni am uitat s-o fac, după care mi-a fost jenă să mai aduc vorba. Îi zic lui frate-miu de episod și îi spun numele complet al fetei (știu tone de Ioane).

Română:

Pentru că Eftimie mi-a zis că-i amintesc de Linda. Un filmuleț pe care l-am făcut pentru un curs din facultate (cursul de media predat de unul din profii de japoneză). N-are subtitrare încă, dar dacă-mi spune careva un program bun, sau dacă-mi aduc aminte ce foloseam eu, o să adaug.

Ieri am stat în pijama până pe la 3 jumate (da, PM) și când mi-am anunțat intenția de a mă schimba, maică-mea m-a întrebat senină: „Te schimbi direct în pijama?” Așa că m-am dus să îmi încerc pijamaua nouă, doar ca să văd ce privire are când mă vede în alta.

Ieri am primit o cutie de metal în care era un pachet de ceai. Am stat cu ea într-o cafenea din Sf. Gheorghe, am întors-o de pe o parte pe alta, am zis că nu pare rea, am alergat să prind microbuzul, am ajuns în Brașov, și am aruncat-o la gunoi. După care am jucat Borderlands, imaginându-mi că fiecare skag și psycho midget în care trăgeam aveau fața celui care a trimis cutia aia de ceai. Pentru că hărțuitorii nu trebuie neapărat să-ți ia chestii nasoale, pot chiar să-ți ia chestii ok. Poate un scotocitor în gunoaie o să se bucure de ceaiul ăla, dacă se prinde ce e.

„Nu trecem pe aici?” am întrebat, că ni se apropia destinația și următoarea trecere era la vreo douăzeci de metri de locul cu pricina.