Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.
O carte polițistă cu vampiri români pe care n-au trebuit s-o scrie străinii. E un pas voios înainte către niște cărți scrise în română pe care să le citim de plăcere, zic eu.
Nu știu dacă mai ține minte cineva, dar la începutul anului – mai exact, pe 3 ianuarie – ziceam că anul ăsta îmi propun trei chestii în materie de citit:
Nu sunt mare fană Game of Thrones. Mai exact: nu sunt aproape deloc fană Game of Thrones. Am văzut parțial sezonul 1, am văzut sezonul cel mai recent în totalitate, am citit toate cărțile și, în cunoștință de cauză fiind, nu sunt mare fană. E în regulă, mă distrează, mă uit de la cap la coadă, dar n-am reacția de drag sau de jind pe care o am față de poveștile care mă prind. Dacă mai vine un episod, e în regulă, dacă mai e până la următorul sezon, e în regulă și așa.
Am văzut că părerile sunt împărțite și jumătate dintre voi sunt intersați de Troilus și Cresida, iar cealaltă jumătate nu. Pentru că mi se pare un subiect interesant, o să vorbesc oricum despre el.
Când eram în București locuiam la o distanță atât de mare de facultate încât nu se punea problema să mă duc acasă într-o pauză de două ore între cursuri – și nici măcar într-una de patru ore, neapărat. Așa că am bătut zona Romană-Universitate în lung și-n lat până când am ajuns s-o știu destul de bine, ceea ce e complet irelevant, pentru că oricum în București business-urile vin și pleacă în decurs de luni sau unul-doi ani.
Assassin’s Creed: Renaissance de Oliver Bowden demonstrează foarte clar că un joc poate fi mult, mult mai bun decât cartea aferentă, deși se întâmplă cam același lucru în amândouă.
URSSA de Sergiu Someșan e una dintre puținele cărți românești scrise în zilele noastre pe care le-am citit cu plăcere și viteză. Nu are pretenții de Literatură profundă, plină de Idei care trebuie digerate de un auditoriu avid după înțelepciunea autorului, ci e literatură menită să fie citită – și deci are ceva plăcut, ușor.
Pot să mă fac Roald Dahl când mă fac mare?… Nu?… Nu.
Nu e o carte _rea, _Komayo de Nagai Kafu, dar, întocmai precum această frază, este puțin întortocheată și nu foarte plăcută la citire.