Roxana-Mălina Chirilă

Acum vreun an și ceva propuneam un joc de societate cu știrile românești. Ideea era simplă: se citește un titlu de știre și persoana își dă cu părerea dacă e titlu din Adevărul, Cancan sau Times New Roman.

Am dat peste una dintre cele mai frumoase reprezentări ale arborelui limbilor, cu ramuri din care se desprinde fiecare grup, fiecare limbă…

Încă un film despre comunism și despre cât de groaznică era viața în comunism. Cuprinde necesarele detalii de atmosferă care nu ajută povestea: se strâng sticle goale pe câteva monezi, se repară ciorapi de damă, se vorbește de cozi. Ca alte filme despre comunism, e o poză a timpurilor mai degrabă decât o poveste – mai ales în prima jumătate a filmului în care nu prea știi cine e fiecare personaj.

Cred că ne-am obișnuit prea tare cu reclamele, atât de tare de fapt încât multă lume nici nu mai remarcă bara din dreapta a blogurilor.

Cât de varză trebuie să fii ca după ce ai fost criticat în sus și în jos pentru o chestie de internetul local și de presa străină, să faci fix același lucru a doua oară, în fix același mod?

Era o cameră ca oricare alta, dar avea o atmosferă deosebită. Nu știu exact cum: ori era aranjată frumos, ori mirosea a bețigașe parfumate, ori erau lucruri interesante și delicate pregătite pe mese. Urma să se țină un curs, sau o conferință – sau cineva pur și simplu trebuia să vorbească. Și acea persoană, care avea ceva deosebit în mers, ceva inefabil în privire, ceva misterios și pur în aer, se întoarse către cursanți, sau ascultători, sau interlocutor și spuse:

Azi am dat peste un articol de pe Digi24 (via zoso) care spunea că un tânăr infectat cu HIV și-a răspândit intenționat și conștient boala prin localitatea unde locuia (sursa).

În clipa de față, din câte știu, există o singură editură din România care își dorește cu adevărat să vândă cărțile scriitorilor români. Acea editură e Datagroup. Știu că vrea să vândă cărți și să colaboreze cu scriitori locali pentru că site-ul lor are o rubrică ușor de găsit în care se povestește despre treaba asta. Au până și o adresă de mail rezervată pentru treaba asta: manuscris@datagroup.ro. Dacă merg la Polirom, de exemplu, știu că momentan vor o secretară, dar se pare că de scriitori n-au nevoie.

Pentru că tot citesc zilele astea o carte despre fonturi, mi-am adus aminte că tot vroiam să scriu despre unul dintre simbolurile mele favorite: ampersandul, &. Mai demult, când corectam cărți pentru Project Gutenberg, am remarcat că multe cărți din secolul 19 îl foloseau mai ales când era vorba de „etc.” – pe care-l scriau „&c.” Ceea ce are logică: „et caetera” înseamnă „și altele”. Mi-a plăcut atât de mult cum arată încât uneori folosesc și eu &c. în scrisul curent.

E multă lume care se plânge că tehnologia ne strică viața, că nu mai socializăm cu adevărat, că citim doar prostii etc. Recomandarea e să ieșim de pe Facebook/să intrăm în contact cu natura/să socializăm în viața reală. Ceea ce n-o să fac, pentru că îmi plac tehnologia, țin legătura cu oamenii pe Facebook și iau pauză de un League of Legends din când în când.