Să ne fie perfect clar: Universitatea București nu e locul meu de vis. Sunt profesori buni pe acolo, sunt și profesori care trag mâța de coadă, oameni profesioniști și oameni mai slab pregătiți. Uneori mi-a fost scârbă de anumite chestii – de exemplu, de fapt că foarte pe față nu se citesc licențele și disertațiile. Sau faptul că uneori profesorii predau materii pentru care nu sunt deosebit de pregătiți.
Tocmai mi-a sosit o carte prin poștă. O așteptam, că eu mi-o comandasem, deci până aici nicio surpriză: Just My Type, de Simon Garfield, luată prin Book Depository, că livrarea lor e gratis (spre deosebire de livrarea de la Amazon, care te usucă).
Eu de multă vreme aveam un pitic pe creier cum că aș vrea să predau. Am făcut faimosul modul psihopedagogic în facultate, mi-am făcut practica printr-un liceu și am știut în clipa aia că mi-ar surâde o carieră de profesor dacă ar putea să fie mai puțin, hm, lipsită de respect din partea populației și lipsită de bani din partea angajatorilor. (nu vreau să spun că aș câștiga mai bine din traduceri decât aș face-o în învățământ… a, ba da. Câștig mai bine din traduceri decât aș face-o în învățământ. Și e mai puțin stresant)
Taică-meu avea vreo două biciclete în plus și mi-a dat una din ele azi. Eu nu m-am mai dat pe bicicletă de niște ani buni – cam de vreo șase… Și nici atunci nu mă dădeam prea bine. Dar am zis că mersul pe bicicletă o fi ca mersul pe bicicletă și deci nu se uită niciodată.
Acum ceva timp aveam o dilemă legată de spațiul online de desfășurare. Pe scurt, îmi place blogul ăsta. E jucăria mea, mă distrează. Mai bag un articol, mai mă uit la o statistică, mai scriu, mai filozofez.
Totul e infestat de campania electorală zilele astea. Când nu fac candidații nasoale, fac comentatorii, așa că văd un șir lung de mizerii în fiecare zi. Alternativa ar fi să nu mă mai uit deloc. Ceea ce ar fi o variantă, dar meh. Ce fac comentatorii? Păi, #puiemonta, care e o chestie stupidă, atacuri sub centură împotriva Elenei Udrea (dacă nu sunteți în stare să scoateți un scandal sexual cu detalii concrete, nu vă mai obosiți), înjurături, bancuri proaste, bancuri porcoase etc.
E câte cineva că se duce să-și expună problemele personale în public, chiar dacă sunt sensibile, chiar dacă locul respectiv e ca un fel de autostradă pe care circulă toată lumea. Și chiar nu înțeleg de unde apare impulsul sinucigaș.
Sunt unele cărți care curg atât de fluent și par atât de naturale încât rămâi cu senzația că au fost scrise dintr-o suflare. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă, care te face să simți că lumea respectivă e naturală, că lucrurile se așează de la sine. Baudolino nu e genul de carte care-ți dă iluzia asta. Baudolino e fix opusul.
Dintr-un motiv sau altul, blogurile pe care le urmăresc dau sfaturi de frumusețe și îngrijire personală. Și de relații. Pe de o parte, tipele fac chestia asta. Pe de altă parte, și tipii fac chestia asta. Nu, nu e vorba de Radu F. șamd., ci de alde BrașovBuzz, Zoso, blabla. Fetelor, mergeți la sală. Fetelor, chestiile astea vă stau prost. Fetelor, nu vă puneți poze pe Facebook când așa și pe dincolo, fetelor, dacă tipul nu vă place înseamnă că asta și aia. Fetelor…
Mai am încă o săptămână până la terminarea proiectului buclucaș și în continuare folosesc adresa de mail a companiei, de care povesteam cu drag nu demult. După ce un comentator mi-a atras atenția că ar trebui să folosesc Internet Explorer, probabil pentru că ce e prost făcut se atrage (thanks, zamolxe), am crezut că problemele mele sunt rezolvate.