Roxana-Mălina Chirilă

Ampersand: niște istorie

Pentru că tot citesc zilele astea o carte despre fonturi, mi-am adus aminte că tot vroiam să scriu despre unul dintre simbolurile mele favorite: ampersandul, &. Mai demult, când corectam cărți pentru Project Gutenberg, am remarcat că multe cărți din secolul 19 îl foloseau mai ales când era vorba de „etc.” – pe care-l scriau „&c.” Ceea ce are logică: „et caetera” înseamnă „și altele”. Mi-a plăcut atât de mult cum arată încât uneori folosesc și eu &c. în scrisul curent.

O teorie spune că denumirea de „ampersand” vine de fapt de la „Ampere’s and”, „și-ul lui Ampere” – ceea ce e greșit, pentru că Ampere a trăit la multă vreme după inventarea lui &. De fapt, „ampersand” vine de la „& _per se _and”.

Ok, etimologic vorbind, & care e and are ceva logică. Dar semnul pare o ciudățenie obscură la prima vedere, o invenție fără legătură cu restul semnelor alfabetice. Partea interesantă e că nu e, fiind de fapt creat printr-o alăturare a două litere din alfabetul normal: „e” și „t”.

Cu alte cuvinte, & e format din „et”, care înseamnă „și” în latină. Știu, nu seamnănă, dar caligrafia poate uneori să devină atât de frumoasă încât ajunge ilizibilă – și & și-a făcut apariția devreme, prin secolul 1. Era inițial o unire a celor două litere într-un singur semn care să le cuprindă. Nu e singura pereche de litere care a pățit așa ceva, practica era destul de comunăla un moment dat: a și e au ajuns în æ, care azi e o literă din alfabetul efectiv al unor limbi. Sau c și t erau unite cu o linie care pornea din partea de sus a lui c și ajungea la t:

[][5]
Un text de pe la 1600

S-a trecut prin diferite versiuni de unire a lui e și t, unele care arată mai mult ca cele două litere, altele care arată mai puțin, dar până la urmă au fost unite atât de puternic încât au devenit un semn în sine, cu un singur sens propriu (spre deosebire de „ct”, care poate fi folosit și în Dictionariu de mai sus, și în Act, și în orice loc în care apare).

Ampersandul există sub forma în care îl știm de câteva sute bune de ani – exista chiar și pe vremea lui Shakespeare, când așa ceva n-ar fi părut ciudat:

[][6]
Acesta este de fapt un facsimil, dar & apărea în scrierea carolingiană care exista pe vremea lui Shakespeare.

 

Dar în textele scrise în italice, & arăta foarte diferit. E-ul și t-ul mai puteau fi încă distinse:

Da, & e chestia aia care apare de trei ori în text și care arată ca o chestie lată și rotunjită. La o privire atentă, se poate vedea un e în stânga, care are o linie alungită în sus – apoi e unit cu o linie rotundă, curbată în sus, cu un T. T-ul are linia orizontală ondulată.

(În restul textului s-ar putea să remarcați niște chestii care seamănă cu f-ul, doar că apar unde ar trebui să fie s-uri, ca în „f/speake f/so much” sau „I f/shall neuer moue thee in French” – semnul nu e un f de pe care s-a scurs cerneala, ci un s lung, care poate fi distins de f prin faptul că nu are liniuța orizontală continuată în dreapta liniei verticale; a dispărut pe la începutul secolului 19 din engleză. Asta fără legătură cu &.)

E și t din & nu prea mai sunt vizibile azi, fonturile pe care le folosim în general folosind & și în varianta italică &. Însă din când în când mai dai peste câte un font ca Trebuchet, în care ampersandul își arată originea, dacă ești atent: &.

Sau e vizibil și în varianta în italice din Palatino, care mi se pare foarte elegantă:ampersand palatino


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |