Roxana-Mălina Chirilă

Dacă te iei după Yogaesoteric, Cecilia Ghițulescu Tiz e un fel de super-spioancă SRI-stă, securistă, plătită pe bani buni ca să posteze comentarii pe net și să dea interviuri ca să distrugă MISA. E un fel de zmeoaică ce vrea să lovească în cei care i-au furat în preistorie soțul, o babă cloanță cu o falcă-n cer și una-n pământ care roade prin păduricile de misani ca să-l prindă din urmă pe unicul, inefabilul, extraordinarul maestru Gregorian Bivolaru – care e atât de perfect încât se luptă în continuare cu toate conspirațiile mondiale puse laolaltă și cu Cecilia Tiz aruncată peste ele. Legenda (inventată de mine acum, că am ratat ultimele legende din MISA) spune că dacă te uiți la destule filme horror noaptea, spiritul Ceciliei Tiz te va urmări ca pe o umbră de pe peretele camerei și-ți va pune microfoane în vaza cu flori ca să afle cu cine te-ai culcat astă-vară.

Mă distrează enorm articolele conspirative, pentru că de obicei n-au nici cap, nici coadă, doar câteva idei zăpăcite aruncate cu furca.

Ăsta e luat nu de pe BOR.ro, cum mă întreba cineva aseară, ci mai rău. De pe Yogaesoteric.net, site-ul oficial al MISA. Aviz amatorilor care se înscriu la cursurile lor de yoga: va trebui să luați în serios chestii de genul ăsta 😀

Așa. Aici găsiți articolul.

Începe superb din titlu:

Cine este cavalerul negru din filmul The Dark Knight Rises?

…Batman. Normal.

A nins. Acum câțiva ani de zile nu-mi plăcea deloc iarna, până când a venit odată un Crăciun în care am rămas singură în București pentru că teoretic stăteam cu iubitul care se plângea că sacrificasem Revelionul nostru împreună, dar practic s-a dus în treaba lui, iar eu am rămas acasă unde era cald și liniște și Tori Amos cânta despre iarnă și clopote și despre toate lucrurile despre care cântă Tori Amos.

A fost un Crăciun în care am scris și în care mi-am gustat singurătatea și creativitatea și am mâncat, cum fac acum, turtă dulce. M-am afundat în povestiri și lumi și idei și am rămas cu nostalgia acelui Crăciun, cu dorul acelei ierni.

Zilele astea a apărut pe aici cineva care era interesat de Sadoveanu. Se pare că deși n-am zis mare brânză de el, tot sunt găsită pe Google cu căutarea asta. Hai să vedem ce e cu romanul ăsta care se face până-ți iese pe nas și urechi.

Ca să încep și eu în stil școlăresc: „Baltagul” e un roman scris de Mihail Sadoveanu în 17 zile.

Adică e un fel de NaNoWriMo autohton. Ce e NaNoWriMo?… Am zis ceva de asta mai demult. E un hei-rup general în care scrii un roman de cel puțin 50.000 cuvinte în noiembrie. E un eveniment foarte criticat pentru că multă lume e de acord că poți să scrii un roman într-o lună – dar nu unul bun. Ai nevoie de timp ca să dezvolți acțiunea, personajele, ai nevoie de timp ca să corectezi și să verifici că totul e în regulă.

Scriu fara diacritice, ca inca nu le-am reinstalat.

Reinstalat Windows pe laptop:

0. Pregatire sufleteasca profunda.
1. Backup date de pe tot laptopul.
2. Bagat CD.
3. Reinstalat Windows.
4. Dat seama ca licenta de Windows e pe partea de jos a laptopului, impreuna cu seria.
5. Ridicat laptop.
6. Vazut ca seria e stearsa.

Am o coloană sonoră. Are câteva nuanțe deosebite.

Uite una! (atenție cei care cred că „Ești susținută de forțe întunecate!!!” e un argument valid într-o conversație)

[][1]

Dacă e vreo poveste care îmi pisează mărunt creierii printr-o interpretare greșită, e cea despre Sodoma și Gomora. Deschide Biblia, caută prin ea, învârte paginile cât vrei și în clipa de față n-o să găsești vreo singură poveste care să mă facă să mă enervez mai tare decât cea despre Sodoma și Gomora. De ce? Să fie vorba oare despre faptul că am eu vreo afinitate cu Sodoma și Gomora? Să fie vorba despre povestea efectivă cu Sodoma și Gomora? Să fie vorba de Sodoma și Gomora din Biblie, că mă calcă pe mine pe nervi ele?

Nu.

Afară în grădină au înghețat doi trandafiri roșii din niște tufe aproape golașe. A înghețat și iarba, dar iarba e mai puțin interesantă, imagistic vorbind.

Cică aș avea ferestrele spre est, dar soarele a răsărit mai cu lehamite, așa, în spatele unor nori, așa că azi nu mi-a intrat în ochi de dimineață. Mi-a intrat în schimb puful de la plapuma asta care în curând o să rămână goală și toată umplutura on să-mi intre în nas, în gură, în ochi, în păr, o să mă urmărească toată ziua într-un norișor imaterial de puf care se așterne pe orice obiect cale de cinci sute de metri.

N-am stare să scriu și vreau să scriu, așa că-mi fac antrenamentul aici. Nu există altă idee a acestei postări. Câteva observații pentru spirit de descriere. Bun. Ce altceva?

Acum ceva timp îmi spunea cineva, „Trebuie să citești Transmetropolitan.”
„Îmhî,” am răspuns.
Dă-i pe Google să vezi ce-i aia Transmetropolitan. Am dat peste o serie de benzi desenate de Warren Ellis, publicate de Vertigo (divizie a DC Comics). Auzisem oarecum de Warren Ellis, dar cum nu sunt foarte în temă cu benzile desenate în general, nu citisem nimic de el. Pe de altă parte, simplul fapt că auzisem era o recomandare și Vertigo sunt cei care au publicat și Sandman, de Neil Gaiman, o serie despre care am atât de multe lucruri bune de spus încât o să public odată și-odată o recenzie volum cu volum. Dar nu acum.
Nu știu cum s-a făcut, dar n-am citit Transmetropolitan.

Acum vreo două săptămâni m-am întâlnit la o cafenea din Brașov cu un tip cu care-am discutat câte-n lună și-n stele și am trecut și prin subiectul „materii de liceu inutile”. Sau mai exact, prin subiectul „merită să faci literatură română?” Azi am trecut și pe blogul lui și am găsit și un articol despre subiectul ăsta pe acolo.

Am făcut și eu literatură română, așa cum face tot omul. Am citit „O scrisoare pierdută” și „D-l Goe”, „Baltagul” și „Maitreyi” și încă nu știu câte alte cărți – dar recunosc acum, la 6 ani după bac, că nu le-am citit pe toate pe care ar fi trebuit să le citesc. N-am avut în mână niciodată un „Ion”, din „Moromeții” parcă am citit un fragment și „Pădurea spânzuraților” e pe lista mea de cărți citite în 2009.