Ca în fiecare an, Noua Dreaptă se mobilizează să vină la Sf. Gheorghe de 1 decembrie. Localnicii nu-i doresc, după cum spun clar și majoritatea consilierilor locali (da, în frunte cu un român). Și mă gândeam că-ți trebuie ceva nebunie să mergi acolo unde și cei pe care păsămite îi susții nu te vor.

Nu mai știu sigur, dar parcă J.K. Rowling spunea odată că există un moment dincolo de care nu mai poți da vina pe părinți. Vina lor are un termen de expirare – după o vreme se presupune că ești adult, matur și-ți vezi de viața ta. E absurd ca după 20 de ani să te răzvrătești ca adolescentul că nu te lasă părinții să faci X și Y, sau ca după 25 să le reproșezi că nu-ți dau bani de buzunar și nu te înțeleg. Nu neapărat că după 25 vezi că părinții te înțeleg complet, dar poți să începi să te prinzi că n-ai ce face în direcția asta.

Din când în când recitesc cărți care mi-au rămas în minte și care m-au lăsat cu o profundă admirație pentru autor. În special dacă mă simt nasol și n-am chef de nimic, cum e cazul acum.

Un articol de pe hotnews pe baza căruia se face foarte mult caz este cel despre elevii din Finlanda care nu mai învață să scrie de mână. După cum spunea Eftimie, scrisul din articolul original se referea la scrierea cursivă de mână, nu la toate tipurile de scris de mână.

The Canticle Kingdom este a doua carte din seria Canticle a lui Michael Young. De primul volum, The Canticle Prelude, am vorbit aici.

E un dat al oricărui text mai lung de o pagină la care lucrează mai mult de o persoană că la un moment dat apare următoarea disperare: „Dumnezeule, celălalt UNDE a modificat?!?!?!! Eu cum aflu acum?! T_T :((((((((((((((((((((”

V-am mai povestit eu despre Zonga și cât de mult îmi place. E serviciul de muzică pe care-l folosesc din primăvară ca să am muzică oriunde aș merge: 25 milioane de melodii disponibile prin browser, o aplicație pe telefon ca să poți să-ți downloadezi ce vrei pe mobil înainte să pleci în călătorii/la plimbare, un preț minimal de vreo 3-4 euro/lună (3 cu abonament Vodafone, 4 în alte rețele). Fără bătăi de cap, fără chinuială cu căutat pe net, bașca îți mai fac ei recomandări în diverse playlist-uri. Și e legal.

Brașovul are în dotare un munto-deal căruia i se spune Tâmpa. Îi spun munto-deal ca să nu vă imaginați că are un ditamai Ceahlăul în incintă, deși Wikipedia insistă să-i spună Tâmpei „munte”. E ca un fel de deal lăsat prea mult la crescut, care a scăpat ușor de sub control și s-a umplut de păduri și de urși. La un moment dat urșii au fost luați și duși în altă parte, așa că au rămas mistreții și turiștii.

Una din ciudățeniile limbii române e verbul a vroi, pe care foarte multă lume îl folosește. Eu vroiesc, tu vroiești, el/ea vroiește, noi vroim, voi vroiți, ei/ele vroiesc… Nu v-am convins, probabil că n-ați folosit în viața voastră așa ceva. Nici eu. Dar dacă nu vă sună cunoscut, e pentru că e folosit cam întotdeauna la trecut: eu vroiam, tu vroiai, el/ea vroia… și așa mai departe. Cică l-au lăsat afară din DOOM2, de parcă asta ar schimba cu ceva faptul că lumea spune „eu vroiam” într-o veselie.

În cazul în care se rătăcește cineva pe aici care nu mă cunoaște, sunt liber profesionist. Lucrez „de acasă” (fizic vorbind, lucrez acasă, lucrez în casele altora, lucrez în cafenele, lucrez în pub-uri, lucrez unde mi se pare mie că stau bine). E un context interesant în care am de-a face cu un număr relativ mare de persoane cu diverse principii și doleanțe. Mai adaug la asta și ce aud de la colegi și prieteni și strâng povești despre colaborări cu duiumul.