Paolo Bacigalupi – The Alchemist [recenzie]

Există o anumită plăcere în a citi Alchimistul de un Paolo care nu-i Coelho (și nici Paulo), măcar că știi că poți să faci bancuri nefericite pe urmă cu prietenii. Și mai e și o altă plăcere în faptul că Alchimistul ăsta nu e filozofic decât tangențial – e o cărțulie fantasy de felul ei.

Într-o lume în care numele orașelor au rezonanțe indiene și în care magia e ușor de practicat a apărut o problemă mare: mărăcinii magici. Mărăcinii ăștia apar când reziduurile magice ale vrăjilor se unesc cu ceva din atmosferă – se înrădăcinează undeva, cresc. Sunt otrăvitori pentru oameni, în sensul în care dacă ți se prind de piele te pot omorî, și nu pot fi distruși. Dacă sunt arși le pocnesc păstăile și aruncă semințe peste tot.

Alchimistul, odată un om bogat, se luptă de cincisprezece ani să găsească o modalitate de a distruge mărăcinii odată și pentru totdeauna. Și, în mod complet de așteptat pentru cititor, și reușește. Merge la conducătorul orașului cu soluția – dar conducătorul și vrăjitorul șef al orașului găsesc o cale absolut teribilă de a folosi aparatul distrugător de mărăcini. De ce? Pentru că sunt politicieni.

E frumos scrisă și te prinde de la început până la sfârșit (chiar dacă nu-ți ia mai mult de două ore s-o citești).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *