Sven Hassel – Blindatele morții [recenzie]

Cartea asta mi-a fost recomandată în ideea că seria lui Sven Hassel a fost citită în disperare în anii ’90, când se vindea atât de bine încât unii ar fi scris volume noi sub numele autorului. Așa că am luat Blindatele morții, în ideea că dacă-mi place un volum le iau și pe următoarele, o idee strălucită, pentru că n-am chef de următoarele volume.

Într-un fel, mi-a amintit de The Red Badge of Courage, de Stephen Crane, poate pentru că nu prea citesc romane de război. The Red Badge of Courage e marele roman american despre oroarea din timpul luptelor, despre haos și despre ce înseamnă să fii pierdut și să nu știi pe ce lume ești – o chestie pe care Crane o combină cu imagini poetice și ironice, poate pentru că autorul n-a fost în viața lui la luptă și vorbește din amintirile altora.

Partea bună e că romanul lui Sven Hassel are mai multă noimă decât cel al lui Crane – și că Hassel știe cum arată un câmp de luptă, chiar dacă puteam să pun pariu de la a doua sau a treia scăpare miraculoasă de la moarte că nu i s-au întâmplat lui toate lucrurile pe care le povestește. (de fapt, cam toată vitejia pare să fi fost a altora și el doar a cules-o…)

Începe cu Sven Hassel (personajul, nu autorul) care face parte dintr-un regiment disciplinar german în timpul celui de-al doilea război mondial. Treaba regimentului e să curețe câmpul de bătălie de morți: să care cadavre și bucăți de cadavre, pasta carbonizată care fusese odată oameni și alte asemenea. (apropo, vreau să-i mulțumesc pe această cale celui care mi-a recomandat seria asta) Și normal, sunt puțin cam dilii oamenii, dezgustători, obsceni, fac ce pot ca să nu cedeze nervos în fața situației, umblă beți și în momentul în care dau de un bordel distrug totul pe acolo și violează patroanele, că prostituatele nu-s îndeajuns.

După câteva povestiri care te conving că războiul eliberează ce-i mai rău din oameni și că preferi să mori înainte să prinzi unul, Hassel (autorul, nu personajul) începe să inventeze povești despre cum s-au dus acești prieteni din secția disciplinară a armatei prin Rusia și cum au făcut tot felul de acte eroice pe acolo. Au scăpat cu viață din nu știu câte situații în care în jurul lor alții mureau cu sutele, au reușit să țină sate asaltate de ruși superior numerici, s-au luptat cu iscusință și șiretenie, dovedind că undeva sub aparențele de brute obscene ar exista un suflet, dreptate, un fel de bine înnegrit de negura războiului, chestii de-astea. În continuare zboară mâini dezmembrate, tancurile transformă oamenii într-o pastă roșie-cenușie și alte chestii care-ți întorc stomacul pe dos.

Oricine are chef să citească despre niște soldați care fac ce pot pentru o cauză care nu-i a lor și care urăsc nazismul, despre atrocități și felul în care oamenii sunt transformați de război într-un fel care e bun și rău în același timp – deci, cine are chef de așa ceva poate sări peste primele 50 de pagini, să ajungă pe la capitolul în care Porta povestește cum a devenit popă. Dup-aia personajele încep să aibă trăsături ok și nu mai ai senzația că oricine le trage un glonț în cap face o favoare omenirii, chestie care mi-a tăiat cheful de Sven Hassel chiar și atunci când aș fi avut ce aprecia. Nu că descrierile grafice nu mi-ar fi tăiat cheful de la bun început…

Puncte autorului că reușește să sugereze că Sven Hassel moare la final.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *