Am o prietenă care face mărțișoare. De-alea mici, discrete. Se duce, cumpără fire de mătase și face cu ele tot felul de chestii interesante. Anul ăsta a făcut niște steluțe minuscule în 8 colțuri înfășurate în mătase, mai mici de un sfert din unghia mea. Mi-a trimis și mie, a trimis și în alte țări, și pe alte continente, și ne-a trimis și felicitări de 1 martie, desenate de sora ei. Care e artistă și face ilustrații pentru diverse cărți pentru copii.
În 1950, când calculatoarele erau într-o fază de început, lumea își punea veșnicele întrebări filozofice de început de tehnologie. În cazul de față, una dintre întrebări era: pot mașinăriile să gândească?
Azi o prietenă a adus vorba de femei în știință/politică/etc. Așa că am pomenit-o pe Mitchell Baker, tipa care e la vârful Fundației Mozilla (Mozilla ca în „Mozilla Firefox”).
Am auzit multă lume zicând că e greu, e o corvoadă, e dificil, e o bătaie de cap inutilă să scrii cu diacritice.
Un comentariu al situației politice din România făcut de o prietenă:
Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”.
][1]
Jucam World of Tanks. O hartă. Cinșpe jucători de partea mea (cu mine cu tot), cinșpe de partea cealaltă. Tancuri de toate felurile. După o vreme știi cum se mișcă fiecare, dacă trebuie să te ferești să fii atins de proiectilele celorlalți ca de drac, sau dacă poți să stai calm în mijlocul drumului și să tragi lejer în alții care trag cu disperare-n tine și de-abia te zgârie.
Una din chestiile alea care mă sâcâie, de la Goa’uld încoace și trecând prin tot felul de limbi cu apostroafe și toate cele: limbile sunt în general inventate la plesneală (o excepție notabilă sunt limbile inventate de J.R.R. Tolkien care, ca un lingvist respectabil, și-a creat limbile cu o exactitate aproape obsesiv-compulsivă).
3 chestii.
Acum nu foarte mult timp, ziceam că mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români care habar n-au pe ce lume trăiesc. Oamenii sunt atât de departe deasupra problemelor existențiale comune că nici măcar nu-și știu tirajele și nici nu-i interesează.
Mi-a trecut pe la urechi toată povestea Iuliei Ionescu care a fugit la mănăstire și până la urmă a fost recuperată. Normal, s-au format mai multe tabere: cei anti-religie, care profită de situație ca să damneze religia din școli, cei care sunt doar fericiți că fata a ajuns acasă cu bine, cei cărora nu le pasă pentru că n-au luat contact cu știrea sau nu-i interesează, și cei pro-religie, care strâmbă din nas la cei anti-religie.