Am ajuns ieri în Sf. Gheorghe, azi în Brașov. Momentan sunt la Cafetecă, unde am băut o cafea mișto, cu lapte și tot ce trebuie. Am atâta energie de nu-i adevărat. Ieri m-am culcat, ruptă, pe la 6-7 seara, m-am trezit pe la 1 noaptea și am început să alerg prin cameră ca bezmetica (fără să fi băut cafea sau alte alea).
Când am ajuns în Turcia la începutul lui septembrie am intrat cu mătușă-mea într-un mall. La parter era bancomatul, la subsol magazinul cu mâncare. În timp ce ea apăsa pe taste, m-am uitat în jur și am văzut că eram lângă vitrina unui magazin cu haine pentru copii. Tot felul de haine de toate felurile, printre care și costume ca cele din stânga de mai sus – de prințișor, mi-am zis. Am aflat ulterior că sunt de sultan.
Continuând cu NaNoWrimo.
O chestie pe care am remarcat-o în anii trecuți e că șansele de a scrie ceva de calitate scad direct proporțional cu viteza cu care scrii respectivul lucru. Și nu mă refer la tastat, pentru că tastez cam la fel de repede în toate situațiile. Mă refer la timpul pe care ți-l oferi ca să gândești ce scrii.
Ieri, azi și pe 1 octombrie, George Adamescu îmi trimite scurt metraje cu Roșia Montană. Uite unul:
Într-o bună zi Dumnezeu și-a deschis fereastra de la dormitor și s-a uitat afară înspre Pământ. În spatele lui, niște îngeri scuturau cearșafurile și băteau pernele. Dintr-o plapumă aruncată pe un fotoliu a zburat o singură pană moale de înger (doar nu credeți că Dumnezeu are pene de gâscă în așternuturi) care a plutit prin fața lui Domnului și l-a gâdilat pe la nări. Dumnezeu a strănutat peste ea și pana s-a umplut de spirit divin, iar apoi a fost purtată de curenții raiului înspre Pământ, ca să se întrupeze.
Pentru că, după cum spuneam acum ceva timp, se apropie luna în care se scriu cele mai multe romane, mi-am adus aminte de tendința românilor de a-și complica viața și în direcția literară.
A few years back I read this interesting academic book by Janice Radway, called Reading the Romance
Odată i-am spus cuiva că sunt într-o fază rock a vieții mele. „E o copilărie,” mi-a zis, „peste câtva timp o să-ți treacă”. El fusese pasionat de rock în tinerețe, dar îi trecuse. Știa totul despre rock și-l depășise.
][1]
Turcii au o chestie numită Kurban Bayram – o sărbătoare cam de dimensiunile Crăciunului la noi, în timpul căreia cam tot e închis și elevii și studenții au vacanță. Așa că mătușă-mea ne-a organizat în timpul Bayramului o excursie de vreo trei zile prin Cappadocia.
Mă pregăteam să iau la pigulit pozele din excursia pe care am făcut-o în Goreme și Ankara și mi-am adus aminte că n-am pomenit până acum de editat poze.