De fapt, motivul pentru care m-am apucat să scriu despre lumea universitară cu care am avut de-a face e cinismul crunt cu care m-am confruntat la masterat și de care am dat din nou azi. E interesant cât de tare uitasem de el.

Deci…
**Locul: Studii Culturale Britanice, în cadrul secției de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Timpul: Ieri, azi și probabil și mâine.

Am făcut și facultatea, și masteratul la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, în cadrul Universității București. Destul de prestigios, nu? Universitatea București. Cea made, din capitală, ditamai instituția de învățământ.

N-o să vă povestesc prea multe despre haosul semi-ordonat al secției de japoneză, în care atunci când am aterizat profesorii nu se puteau decide ce manual să folosească după primul an. E ghinionul celor care au nimerit 3 ani de facultate în loc de 4 – ca să învețe niște lucruri pentru care nu-ți ajung nici 4 ani!

Am citit romanul „Botchan” (de Natsume Soseki) acum vreo 3 ani, pentru cursul de literatură japoneză. Mi-a plăcut enorm și o recomand și altora, mai ales în traducerea în engleză lui Matt Treyvaud, care mi se pare extraordinară.

Romanul în sine e plin de intrigă, amuzant, totul se petrece rapid. Personajul principal e un profesor de matematică picat într-o școală dintr-un mic oraș unde studenții joacă feste și profesorii țes intrigi. M-a distrat faptul că e absolut clar că omul nu e deloc profesorul tipic – e un zăpăcit care o dă în bălării des, plin de defecte, dar care totuși are ceva simpatic. Te încântă. E foarte uman.

Pentru cine nu știe, mi-am făcut lucrarea de masterat pe fanfiction. Adică ficțiune scrisă de fani pe baza unor texte care sunt sub incidența drepturilor de autor (folosesc cuvântul „text” după definiția de astăzi din domeniul umanist: absolut orice; literatură, televiziune, filme).

Nu s-a scris foarte mult în domeniu și sunt câteva cărți mari, de referință, de care am reușit să fac rost. Și una mare de care n-am reușit să fac rost, așa că astă vară mi-am prezentat lucrarea fără ea.

Azi o prietenă mi-a trimis un link către primul capitol din cartea respectivă, The Democratic Genre: fan fiction in a literary context, de Sheenagh Pugh.

Azi am intrat într-o cafenea. M-am așezat la o masă și, repede repejor, a venit la mine una din chelnerițe. Am salutat-o și am început să-mi spun comanda – dar mi-am dat seama că tipa mă întreba ceva foarte repede și îngrijorat.
-Câți ani ai?
-Poftim?
-Ai peste 17 ani?
-Am 24, am răspuns consternată.
-Pot să-ți văd buletinul?
-…da.
Mi-am scos buletinul, tipa s-a uitat la el, s-a uitat la mine, s-a uitat iar la buletin.
-Bine, mi-a zis și mi l-a dat înapoi. Ce pot să-ți dau?
-…o ciocolată caldă.

Nu vreau să discut aici despre tehnoredactarea comentariilor pe facebook, sau a discuțiilor pe messenger. Dacă îmi scrie careva pe blog trei rânduri, n-o să-l iau la rost.

În schimb dacă vrei să scrii mult, dacă vrei să te ia lumea în serios, dacă scrii literatură, sau articole pe blogul personal, sau alte lucruri mai serioase… ar cam trebui să te uiți la ce și cum scrii.

M-a apucat cheful de povești, văd că. N-o să vă spun exact cum se face sushi-ul pentru că îl fac la ochi. Și pe youtube e plin de filmulețe cu instrucțiuni (ca idee, sushi-ul nu e peștele crud; de fapt, nu e necesar să ai pește crud pentru sushi. Peștele crud de unul singur e numit „sashimi”). Există metode profesioniste de a face sushi – a mea nu e deloc profi, e doar cea pe care o folosesc eu. Probabil că în curând or să apară unii să-mi spună că omor sanctitatea mâncării japoneze. Mă rog.

E simplu de făcut, e bun. Rețeta mea e absolut informală și demonstrează clar de ce nu vorbesc despre rețete absolut niciodată. De fapt ce voiam eu să spun cu postarea asta e că sushi-ul cu somon crud e extrem de bun și că varianta (vegetariană) de sushi cu morcov, măr și cașcaval e extrem de bună. Dar m-am luat cu vorba și se pare că a ieșit un mini-ghid vag de făcut sushi. Cine are întrebări, să le pună.

Am câteva locuri unde-mi place să stau la o cafea. Acasă în Sf. Gheorghe stau mai mult fie prin cafeneaua Chicago, fie prin Tein.

Chicago e o cafenea simpatică și elegantă din centru (lângă BCR), într-o căsuță puțin retrasă de la stradă. Vara poți să stai pe terasă pe niște fotolii și canapele extrem de confortabile, iarna poți sta fie în zona mai zgomotoasă de la parter, fie la etaj, unde e mai retras și intim. Singurele defecte pe care le-am găsit (destul de vizibile, de altfel) e că momentan le-au dispărut meniurile și trebuie să întrebi direct ce și cum și că n-au internet wireless neparolat pentru clienți. Dacă ar avea aș fi mai mult în Chicago, mai puțin în Tein.

Am dat azi de o poză pe care mi-am făcut-o prin 2007. Nici nu știam că o mai am 😛

Am muzică de toate felurile, aleasă pe diverse criterii. Muzica de luat lumea în piept e dură, directă, plină de forță. Nu orchestrală, pentru că atunci ai fi deasupra lumii – personală, ritmată.