Azi, 4 martie 2014. Sf. Gheorghe. Printr-un concurs de mici evenimente care s-au adunat unele peste altele, gătitul a devenit de 10 ori mai complex ca de obicei și „mâncarea ca la mama acasă” înseamnă „e un colț de pâine undeva, sau fă ceva dacă te descurci cu zăvorul de la cuptor, dar nimic perisabil, că nu știu când se întoarce frigiderul” (nu întrebați). Așa că din instinct de auto-conservare, maică-mea a propus azi să luăm câte o pizza (e o pizzerie relativ nouă în oraș, unde au un cuptor cu lemne și rețete bune – pentru localnici și vizitatori, Caffe Passage, vizavi de magazinul Șugaș).

A fost odată, prin secolul V în zona Mării Baltice, conform cronicilor Gesta Danorum, o prințesă numită Alfhild, fiica regelui Siward. Pentru că era deosebit de frumoasă și pentru că pe vremea respectivă castitatea era la preț de mare cinste, tatăl ei a închis-o într-o cameră cu un pui de viperă și un pui de șarpe, să-i crească, pentru ca atunci când deveneau mari s-o apere de toți pretendenții neaveniți.

„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.” „Un ce?” „Latte.” „Ce?” „Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte. „Aaaaa, bine.” Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc. „Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o Siderație de ambele părți. „Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă. „Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.

Lumea spiritualității e plină de tot felul de povestiri cu tâlc. Și e una pe care n-am înțeles-o niciodată (s-ar putea să fie de fapt o poezie, dar o găsești în tot felul de locuri în diverse forme). Spune așa: un tip și Dumnezeu mergeau pe plajă. Și tipul se uită înapoi și vede că le-au rămas urmele pașilor pe nisip – fiecare pas era o zi din viața lui. Însă în momentele cele mai grele rămâneau o singură pereche de urme.

După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici. „O să avem nevoie de aprobare de sus, desigur,” a zis unul din preoți, gânditor. „De la Patriarhie?” a întrebat maică-mea. „Nu,” a răspuns preotul și a arătat cu degetul către cer.

Acum câtva timp m-a sunat cineva la telefon, număr necunoscut. Am răspuns. „Bună ziua, fac un sondaj legat de posturile de radio din România. Dacă mi-ați putea răspunde la câteva întrebări?” „Cu mare plăcere, dar știți, eu nu ascult radioul.” „Ah, bine, mulțumesc. Pot să vă sun atunci altă dată?” „Desigur, dar nici atunci n-o să ascult radioul.” Moment de pauză, după care tipa și-a cerut scuze, s-a amuzat puțin, și-a luat la revedere și cu asta basta.

Lightspeed Magazine, o revistă SF în engleză, strânge povestiri pentru un număr special*, „Women Destroy Science Fiction!” („Femeile distrug SF-ul!”) Cine poate să trimită povestiri? Femeile. Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare. Ce se poate trimite? Povestiri SF de până la 7500 cuvinte (fără fantasy) Ce e SF-ul? În cazul de față, e genul de ficțiune care face speculații despre viitor care sunt bazate pe știință, nu pe magie.

„Nu trecem pe aici?” am întrebat, că ni se apropia destinația și următoarea trecere era la vreo douăzeci de metri de locul cu pricina. S-a redresat rapid. „A, ba da, am uitat că tu ai probleme cu astea…” Mă uit la trecere, mă uit la ea. „Cu ce am probleme?” „Cu trecerile de pietoni. Că nu treci decât pe la treceri.” „Deci faptul că respect regulile de circulație în România înseamnă că am probleme.