Roxana-Mălina Chirilă

De o vreme încoace, genurile literare mi se par pe cât de utile ca să găsești ce cauți, pe atât de arbitrare. Criteriile lor se schimbă în timp - ce era odată o nuvelă s-ar putea ca azi să nu mai fie. Sub denumirea de „romance” găsești și romane cavalerești, și povești cu el și ea. Felul în care se împarte literatura în școală (pe filieră franceză) nu coincide cu modul în care noi am discutat de cărți la facultate (pe filieră engleză). Cu alte cuvinte, e util să avem denumiri pentru lucruri, dar categoriile stricte sunt o iluzie.

A fost o lună lentă în privința cititului. De la ultima „grămadă de cărți” au trecut o lună și doar trei volume: „Stadii” de Oana Paler, „The Lies of Locke Lamora” de Scott Lynch și „The Mirror of Simple Souls” de Aline Kiner.

Am văzut recent pe cineva care vrea să meargă mai mult în fiecare zi, dar detestă să se plimbe din motive care n-au nimic de-a face cu mișcarea, ci multe de a face cu… tot restul. Haine, zone de plimbare, sentimentul că cineva te urmărește, cum faci să stai cu căștile, dar să nu te pui în pericol și tot așa.

E o zi caldă și leneșă, în care am fost pe afară de dimineață, am stat la o cafea, am recitit o parte din „Shogunul” lui James Clavell după multă vreme în care n-am mai atins cartea aceea (atât de multă încât data trecută nu știam cât de bâtă e Clavell la japoneză), am cumpărat un măslin într-un ghiveci și am rătăcit prin oraș ca în cele din urmă să ajung înapoi acasă și să fiu iar leneșă.

Am văzut azi la zoso un articol despre terapie cu care nu sunt neapărat de acord. Pe scurt, ce zice Vali e așa: n-ai nevoie de terapie, ai nevoie de bani. Toate problemele se rezolvă cu bani, toate stresurile la fel.

În ultima vreme, mă distrez aruncând câte un ochi pe ce mai zic unii autori români și oamenii care le iau interviuri. Nu vreau să vă dau acum citate directe, pentru că sunt lucruri care se repetă des și nu sunt proprii unor persoane anume, deci ori ar trebui să caut o mulțime de exemple ca să arăt că fenomenul e generalizat, ori aș ajunge să le arunc în cârcă unor indivizi tot zeitgeistul criticii românești de azi, dar mă amuză enorm uimirea că un bărbat poate scrie dintr-o perspectivă feminină credibilă sau că o femeie poate scrie dintr-o perspectivă masculină credibilă.

Pe site-ul misa.yoga a apărut al treilea articol despre seria „Toxic tantra” pe care am pomenit-o nu demult. Yoghinilor le-a luat mai bine de o lună ca să-l scrie și nu înțeleg de ce: n-au zis aproape nimic nou, ci doar au spus lucruri vagi și generaliste. În loc să răspundă cu subiect și predicat la acuzațiile care li se aduc, preferă să aducă în discuție „alienarea societății”, creștinii care ar fi fost acuzați că au dat foc Romei (în Antichitate), emigranții și locurile de muncă, bărbații care sunt sub papucul mamelor și multe alte probleme despre care li se pare lor că ar trebui să vorbească ceilalți mai des, în loc să vorbească despre MISA.

Vi se întâmplă vreodată să vă auziți de cineva care e oprimat pentru o părere care nu prea e controversată? Pentru că vrea să-și întemeieze o familie cu persoana dragă și cumva agenturile nu-l lasă? Pentru că vrea ca femeile să nu mai fie agresate de bărbați? Pentru că vrea ca toată lumea să aibă de lucru și salariile să fie decente? Nu doar că lucrurile nu-i ies cum și-ar dori, dar se plânge că există niște forțe culturale imense care se opun lucrurilor bune, simple și frumoase, pentru a împinge omenirea într-o epocă întunecată?

Regret profund că nu am scris articolul ăsta mai devreme. Nu pentru voi, ci pentru mine - s-au strâns o grămadă de cărți. În fine, măcar titlul postării nu e mincinos. Unde rămăseserăm data trecută? Ah, da.

Nu știu germană, așa că n-am putut asculta seria de 8 episoade despre MISA făcută de Katja Paysen-Petersen și Christiane Hawranek de la podcastul Seelenfänger, dar există transcrieri și traduceri în limba română care pot fi găsite pe blogul exmisa.