Deci traduci și știi aproximativ limba străină cu care lucrezi. În general înțelegi despre ce e vorba în propoziție, dar poate că-ți dai seama că n-o să dai vorbitorii nativi pe spate prea curând. E ok. Te înțeleg. Te induce în eroare o chestie gen „the gallant army” (armată curajoasă, sau cu gânduri nobile, nu o armată politicoasă), sau te păcălești și spui „sufferance” în loc de „suffering” când te referi la suferință. E ok, e vorba de finețuri. Se întâmplă.

Ce nu înțeleg e de ce unii oameni preferă să nu pună mâna pe dicționar când traduc.

Azi, la piață, am dat peste semințe de „mentă piperată”. Am stat vreun minut să mă holbez și să mă întreb cum o fi chestia aia (un soi care se altoiește cu piper, poate?) ca să mă prind într-un glorios final că cineva voia să traducă „peppermint”. În română îi spunem „mentă”… sau, dacă bagi un nas în dicționar, cum am făcut eu amu, „izmă bună”. Bun, e un anumit tip de mentă, dar în niciun caz „piperată”. În latină e „minta piperita”, de unde probabil a apărut și confuzia.

Bun, asta e o chestie care s-a întâmplat o dată – dar dau deseori peste „Ești nervos?” sau „era nervos” în romane traduse din engleză. E cineva care stă să urce pe scenă și e nervos, dom’le, e nervos de moare. Acuma, nu știu alții cum sunt, dar când ceva e foarte dubios în textul de bază (de exemplu un om nervos fără motiv), mai arunc un ochi pe dicționar. Și poate aflu că în cazul de față „nervous” nu se traduce cu românescul „nervos” (care sugerează supărarea), ci cu „a avea emoții”.

Dacă nu-ți pasă absolut deloc de text și te iei după ureche (dicționarul e prea departe), povestești de o carcasă de lup găsită într-o pădure („the wolf’s carcass”) în loc să povestești despre un hoit de lup (cadavru de lup? lup mort?). (exemplul mi l-a spus o colegă, care a dat peste el într-un roman de dragoste)

Răsfoind un catalog al unei companii exportatoare de marmură, gresie și alte alea (sau ce-or fi fost), am dat peste o chestie care probabil s-ar fi dorit o prezentare misterioasă a Transilvaniei, dar care fascinează prin ciudățenie: „It is a place of myth and legend, where ancient villages remained unchanged, a land where the distant haws of the wolves still chills the night air.” – adică e un loc al mitului și legendei, unde satele antice au rămas neschimbate (până când s-au schimbat, că verbul e la trecut și nu implică prezentul), un tărâm în care „ăăă”-urile îndepărtate ale lupilor îngheață (verbul la singular, nu la plural) aerul nopții.

Și încă una cu lupi, că se pare că atacă orice parte de propoziție lângă care stau: cineva a citit într-o carte despre un „ambalaj de lupi”. Adică „a pack of wolves”, căreia îi spunem în general „haită”.

În „Good Omens” (roman de Terry Pratchett și Neil Gaiman), o casetă lăsată două săptămâni în mașină devine inevitabil „The Best of Queen”. În varianta în română, „Semne bune”, același lucru i se petrece unei casete lăsate în mașină peste noapte.

Dar una dintre greșelile mele favorite de traducere apare în „Harry Potter și piatra filozofală”:
Engleză: „There’s nothing hidden in your head/ The Sorting Hat can’t see”
Română: „N-aveți nimic în cap, cum bine se vede,/ Istețul joben de sortare o știe prea bine”
Bine, pălăria nu era joben și traducerea în general nu e foarte elegantă, dar problema o reprezintă exact înțelesul cântecului „jobenului de sortare”: în varianta în engleză are un cu totul și cu totul alt sens. Poate e mai clar dacă adaug un cuvânt care nu schimbă deloc sensul frazei, dar care face structura ei mai clară: „There’s nothing hidden in your head/ that the Sorting Hat can’t see”. Deci: Nu există niciun lucru în capul tău/vostru/ Pe care istețul joben de sortare să nu-l vadă. Sau, mai scurt și concis: Nu există nimic în capul tău/ Nevăzut de istețul joben de sortare. Poți să te joci cu tema, cu ritmul, cu rima. Dar e foarte indicat să nu transformi o idee de omnisciență într-o insultă.

Și ca să nu ziceți că numai din engleză vă zic, hai una din japoneză. Descrierea cărții „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor” de Haruki Murakami, luată de pe site-ul librăriei Cărturești:

Romanul La capatul lumii si in tara aspra a minunilor ne prezinta doua lumi diferite, doua spatii temporale, povestirile misterioase a doi naratori, care se doresc doua incercari ale disecarii propriilor identitati. Watashi, naratorul tarii aspre a minunilor, porneste intr-o calatorie de sondare a propriilor amintiri, asemenea lui Proust, coridorul cel lung pe care protagonistul face primii pasi simbolizind incapacitatea individului de a-si cunoaste sinuozitatile sufletului. Lumea in care traieste Watashi este dominata de cuvinte si sunete, pe cind cea a lui Boku (naratorul din capatul lumii), de imagini si cintece, decorul fiind redat de un oras ingradit, asemenea oraselor medievale. Cind soseste in oras, paznicul de la poarta de intrare (care isi petrece aproape tot timpul ascutind cutite) ii cere lui Boku sa-si taie umbra, subliniind ca in astfel de locuri nu va mai avea nevoie de ea. Pierderea umbrei semnalizeaza inceputul pierderii propriei identitati. Pendularea protagonistului intre doua lumi – una reala, gata sa moara, iar cealalta eterna, dar si goala de sentimente – ne face sa intelegem ca alegerea finala a lui Boku nu poate fi deschisa decit artistului care se afla undeva la granita dintre cele doua.

Superbă descrierea, cu o singură precizare: și Boku, și Watashi înseamnă „eu”. „Watashi” e o formă mai politicoasă, „Boku” e mai relaxat, informal și masculin. Și tooooot romanul e la persoana întâi, singular. E drept că personajul principal trăiește o a doua viață în capul propriu din cauza unor chestii sci fi, dar de aici și până la cei doi naratori, Boku și Watashi, e cale lungă.

Cei doi scriitori, eu și io, au terminat discuția despre traduceri aiurea pentru azi.