Acum câteva luni bune, pe când eu eram la corectură și colegul la traducere, ne vine un proiect plin-ochi de texte care urmau să apară pe un site. Nu articole, ci bucăți de texte – butoane, mesaje de eroare, mesaje care-ți spun ce trebuie să faci sau ce opțiuni ai, bucăți de frază care se combină între ele.

O chestie ușor enervantă la limba română, din punctul de vedere al traducerilor: unele cuvinte luate din alte limbi fie nu au o traducere standardizată, fie au mai multe, fie e mai complexă treaba.

Circulă pe net o piesă nouă de la Taxi, „Subtitrarea la români”. Care e foarte mișto.

Deci traduci și știi aproximativ limba străină cu care lucrezi. În general înțelegi despre ce e vorba în propoziție, dar poate că-ți dai seama că n-o să dai vorbitorii nativi pe spate prea curând. E ok. Te înțeleg. Te induce în eroare o chestie gen „the gallant army” (armată curajoasă, sau cu gânduri nobile, nu o armată politicoasă), sau te păcălești și spui „sufferance” în loc de „suffering” când te referi la suferință. E ok, e vorba de finețuri. Se întâmplă.

Ce nu înțeleg e de ce unii oameni preferă să nu pună mâna pe dicționar când traduc.