Acum câteva luni bune, pe când eu eram la corectură și colegul la traducere, ne vine un proiect plin-ochi de texte care urmau să apară pe un site. Nu articole, ci bucăți de texte – butoane, mesaje de eroare, mesaje care-ți spun ce trebuie să faci sau ce opțiuni ai, bucăți de frază care se combină între ele. Pentru cei care n-au avut șansa de a traduce software, jocuri, site-uri și alte asemenea, o explicație: noi nu primim jocul, site-ul sau programul, ci doar textele care vor apărea acolo, puse într-un tabel de Excel, cu etichete și, dacă avem mult noroc, cu comentarii ca să știm ce sunt.

O chestie ușor enervantă la limba română, din punctul de vedere al traducerilor: unele cuvinte luate din alte limbi fie nu au o traducere standardizată, fie au mai multe, fie e mai complexă treaba. Nu vorbesc doar de sendvișuri care sunt sandvișuri care sunt sendiviciuri care sunt sandviciuri. Vorbesc de tot felul de mici rahaturi pe care le dai pe Google, le cauți până-ți sar ochii din cap și degeaba. Dai peste Kant – „noumena/phenomena”.

Circulă pe net o piesă nouă de la Taxi, „Subtitrarea la români”. Care e foarte mișto. Și care, în combinație cu faptul că ascult acum soundtrackul de la Cabaret (cu Liza Minnelli) destul de mult, mi-aduce aminte de o variantă dublată a filmului. Mai exact, scena asta: În engleză: Tipul: SCREW Maximilian! Tipa: I do. Tipul: So do I. În română era ceva de genul: Tipul: Du-te și culcă-te cu Maximilian!

Deci traduci și știi aproximativ limba străină cu care lucrezi. În general înțelegi despre ce e vorba în propoziție, dar poate că-ți dai seama că n-o să dai vorbitorii nativi pe spate prea curând. E ok. Te înțeleg. Te induce în eroare o chestie gen „the gallant army” (armată curajoasă, sau cu gânduri nobile, nu o armată politicoasă), sau te păcălești și spui „sufferance” în loc de „suffering” când te referi la suferință. E ok, e vorba de finețuri. Se întâmplă.

Ce nu înțeleg e de ce unii oameni preferă să nu pună mâna pe dicționar când traduc.