Am unele povești care sunt oarecum suspendate, care au elemente la care mai trebuie să mă gândesc, care nu se leagă foarte tare încă. De ex., e una care are o temă destul de puternică de răzbunare (pe lângă alte teme). Și, de ceva timp, rămăsese în ceață exact ce avea de gând să facă persoana respectivă efectiv ca gest de răzbunare.

Nimic foarte vizibil.
Nimic violent.
Nu foarte legal.
Nu foarte direct.
Ceva care să cauzeze ceva legal, de preferință.
Nimic care s-o incrimineze direct.
Nimic care s-o incrimineze indirect.
Etc.

Cu un set de restricții atât de mari și fără să-mi bat capul prea mult, normal că n-am ajuns prea departe. Am lăsat povestea deoparte mai mult timp.

Acum câteva zile, a picat pară mălăiață. Cineva a zis că e ilegal să deții pornografie cu minori.
„Cum?” am întrebat eu. „Și doar să ai așa ceva e ilegal?”
„Da,” mi-a zis.
„Doar dacă downloadezi?”
„Da.”
Au început să mi se învârtă niște rotițe. „Chiar dacă nu știi că downloadezi? Deci, de exemplu, dacă tu credeai că downloadezi altceva?”
„Da.”
O și vedeam pe răzbunătoarea mea folosind ideea asta. Îi sparge omului casa. Angajează un hacker. Încearcă să convingă un hacker. Trimite linkuri. Sugerează că downloadează alții pentru el. Îi aruncă CD-uri compromițătoare pe geamul de la etaj și cheamă poliția. Îi trimite colet prin poștă cu așa ceva. Îl vizitează și ascunde stick-uri de memorie în vaze. Îl face să creadă că a primit cadou un laptop – compromis. „Chiar și dacă altcineva downloadează în locul tău și tu nu știai?” Și brusc mi-am dat seama că direcția mea de întrebări era cel puțin nefastă. „Nu că aș downloada eu așa ceva. Sau nu că aș avea eu așa ceva. Că n-am.” Ceea ce, bineînțeles, duce totul într-o lumină și mai nefastă.

Uneori mă întreb ce impresie las când pun întrebări gen, „A, ai ajuns în spital cu intoxicație cu monoxid de carbon? Nasol. Ești ok acum? Bine. Atunci, cum a fost? La ce te gândeai?”
Ce s-or fi gândind bieții interlocutori? Probabil, „What the fuck is wrong with you?”