Nu pot să zic că sunt neapărat la curent cu tot ce mișcă în lumea editorială românească, dar mai remarc câte ceva, după care nu știu dacă am văzut ceva ce știe toată lumea sau ceva ce au remarcat doar câțiva interesați.

Poate nu vă zic nimic nou, dar în ultimii ani Libertatea s-a pus să vândă mai mult decât doar presă. Vând colecții de cărți și alte lucruri care apar regulat și care se găsesc la chioșcurile de ziare. Noi am luat întreaga colecție Jules Verne așa, am văzut că aveau și Ultimate Spider Man, o serie numită Descoperă Filosofia, o colecție cu romanele Agathei Christie, una cu mari scriitori români și tot așa.

Acum au început să publice colecția Rodica Ojog-Brașoveanu - 38 de cărți, apar din două în două săptămâni, joia. Prima carte e „320 de pisici negre”.

N-am citit foarte mult din Rodica Ojog-Brașoveanu; doar vreo trei cărți, cred. „Grasă și proastă” acum vreo zece ani, care mi s-a părut surprinzător de bine scrisă, chiar dacă nu m-a dat pe spate conținutul povestirilor scurte din volum, apoi „Cianură pentru un surâs” prin 2023, iar în cele din urmă „320 de pisici negre” în 2024. Asta din urmă mi-a plăcut atât de mult încât am rămas cu ideea că o să mai citesc dintre cărțile autoarei dacă îmi pică sub mână.

Ei bine, s-a ivit ocazia. S-au strâns mai multe elemente:

• Recenzii neautorizate, podcastul pe care-l fac împreună cu Dorin Lazăr m-a făcut să vreau să citesc literatură română de consum, pentru că ne-am săturat amândoi de curentul principal de literatură cu ștaif, floricele și experimente
• m-a apucat pasiunea de romane polițiste în ultima perioadă, poate pentru că am dat de unele japoneze interesante (Seishi Yokomizo!)
• majoritatea energiei mele mentale de acum e investită în matematică și informatică, deci nu prea am răbdare cu cărți solicitante cărora le-aș da doar 3 stele
• simt o nevoie puternică de un cadou/ceva interesant la intervale regulate, ca să știu că am ceva de așteptat cu plăcere, deci o carte ok la 2 săptămâni sună bine

Am de gând să iau toată seria - după care, probabil, s-o fac cadou cuiva. Dar vedem. Deocamdată am luat primul volum și l-am recitit, deci vă pot spune impresii.

Cartea fizică

Drepturile pentru cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu sunt deținute de editura Nemira, dar pare că Libertatea se ocupă de ce ține de tipărire efectivă. Asta e bine.

Volumele seamănă mult cu cele de Jules Verne pe care le avem: coperți cartonate, hârtie nu foarte albă, fontul măricel și plăcut la citit. Nu sunt niște bijuterii, dar sunt varianta mai ieftină a unor cărți de colecție. Dau bine în bibliotecă, au dimensiuni și un stil standard, iar când le deschizi sunt foarte lizibile. Îmi dau senzația că sunt aerisite - nu se sfiesc să lase niște spațiu alb în jurul textului, ca să nu trebuiască să forțezi cartea în vreun fel ca să citești pe lângă cotor.

Editura Nemira pare că înghesuie textul și se zgârcește la hârtie (mai ales în ultima vreme), dar aici nu e cazul.

În plus, și prețul e foarte accesibil: 10 lei primul volum, 40 de lei următoarele. Și poți să-ți iei un abonament cu transport gratuit ca să le primești acasă. Iar pe lângă asta, îmi place regularitatea intervalelor și seriozitatea celor de la Libertatea. Cu Jules Verne n-am avut nicio plângere.

(Nu o să-mi iau abonament, îmi place să mă duc să cumpăr cartea direct.)

320 de pisici negre

Nu știu de ce au început taman cu „320 de pisici negre”. E al treilea volum din seria Melania Lupu și se simte nu doar în referințele scurte către cărțile anterioare, ci și în faptul că povestea e mai bună dacă știi deja cine e personajul. Da, mi se pare un roman mai fain decât „Cianură pentru un surâs”, care e primul din serie, dar o parte din ce-l face mai fain e că anticipezi cât de mult vor avea de furcă toți ceilalți din carte cu Melania. Oricine a gândit ordinea asta de publicare a gândit-o prost.

Trecând însă peste alandalismul situației, Rodica Ojog-Brașoveanu scrie fain, ușurel, cu fler și mult dialog. Nu scrie perfect, dar scrie cât se poate de acceptabil.

Melania Lupu îmi amintește de Miss Marple a lui Agatha Christie, în sensul în care e o femeie în vârstă, mult mai inteligentă decât crede lumea la prima vedere, și care poate deduce niște lucruri destul de bine din câteva indicii. Doar că Melania Lupu nu investighează infracțiuni, ci le comite. E o doamnă în vârstă, foarte simpatică, mare amatoare de dulciuri, cu un motan pe care-l cheamă Mirciulică și o dorință de a subtiliza obiecte de valoare care întâmplător intră în vizorul ei. În „320 de pisici negre”, e vorba de o statuie de aur.

Pentru că e o carte scrisă în anii ‘70, o să vă spun că e un roman hazliu și m-am amuzat copios. (Dacă era scrisă în 2020, vă ziceam că Rodica Ojog-Brașoveanu are umor și m-am distrat.)

Comunismul se simte în ce scrie, dar există și o ambiguitate care poate trece de cenzori fără să fie laudativ neapărat la adresa sistemului. Unul dintre personajele principale, englezul Ned Morton, un infractor englez plin de farmec, află că în România e posibil să fie o statuie de aur a Fecioarei Maria care a fost recuperată dintr-o comoară a piraților de un roman cu spirit… întreprinzător, să zicem… decide să vină la noi în țară să încerce să-i găsească urma. E avertizat de cei din jur că în România nu-i de joacă, nu e cum s-a obișnuit el în alte țări, că poți face orice dacă ai bani. Dimpotrivă, aici e mult mai multă supraveghere, poliția e mai atentă și așa mai departe. Nu știe în ce se bagă. Românii sunt altfel. Ceea ce poate că Securității i-a sunat laudativ (uite ce capabili sunt ei), dar pe de altă parte poate fi și un avertisment și o critică la adresa supravegherii constante din statul comunist.

Îmi place că povestea e vie, e imprevizibilă (în sensul bun), personajele sunt faine și se simte că autoarea se distrează și ea. Înseamnă că pot să mă relaxez și să mă bucur de poveste. Sincer, aș vrea mai multe cărți așa - vreau să știu unde sunt romanele scrise binișor și distractiv în România în ziua de azi. Parcă prea mulți vor să facă artă grea.