O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate

Am dat o raită pe eMag azi, unde am văzut că au o grămadă de cărți la reduceri. Așa că bag nasul și fac mini-recenzii pentru ce am citit de pe acolo (până unde am răbdare).

Minunata lume nouă – Aldous Huxley. O carte superbă. Într-un viitor foarte tehnologizat și bine gândit la punct, toată lumea e super-fericită. Au roluri în societate care le-au fost date de mici, droguri, fericire, fericire, fericire, sex și control mental. Sună cunoscut?… Oricum, e genul de carte care te face să te întrebi dacă în viață vrei cu adevărat să fii fericit, dacă există vreo „rețetă” a fericirii care ar trebui aplicată și care sunt lucrurile în care crezi cu adevărat.

Numele trandafirului – Umberto Eco. Pe asta vreau s-o recitesc. Un fel de roman polițist care se petrece în sec. XIV într-o mănăstire de călugări… plină de idei preluate din studiile făcute despre Evul Mediu, plus teorie literară postmodernă, plus analize pe Biblie, toate la nivel academic, dar integrate în așa fel încât poți s-o citești în gimnaziu și să te bucuri de ea. Tot ce știe Eco e folosit nu ca să facă romanul obscur, ci ca să-l facă bogat – cam la fel cum faptul că știi ceva despre o cultură te lasă să comentezi pe margine despre tot felul de lucruri interesante din ea. Una din cărțile alea care-ți rămân întipărite în minte. Tare, tare recomandată.

Tropicul cancerului – Henry Miller. Citiți-ooooooooooo! Citiți-o! Știu că are o tipă dezbrăcată pe copertă și reputația că ar fi erotică, dar nu e chiar așa. Dacă ar trebui să spun care e tema recurentă, nu e femeia, ci foamea autorului. Lui Henry Miller îi e mereu foame. Dar dincolo de faptul că trebuie să ai măcar niște sărățele pe lângă tine ca să nu simți că ți se lipește stomacul de spate numai citind cât de foame îi e lui Henry Miller, Tropicul cancerului e un fel de adunătură de idei interesante, scrise incisiv, dur, mișto, exuberant. Te face să te simți mai viu. Și recunosc că uneori mă întorc la ea ca să-mi amintesc cum arată un text scris dur și puternic.

Iubita locotenentului francez – John Fowles. Da. DA! O poveste din perioada victoriană, scrisă de un autor maestru în ale scrisului în a doua jumătate a secolului XX, care descinde în mini-povestiri despre cum arăta viața în perioada respectivă, despre scris și ce-i mai trece naratorului prin minte. De citit. Zău. Neapărat.

Magicianul – John Fowles. FOWLES!… Ok. Una din cărțile pe care le citești, le recitești și le ții minte cu dragoste și fascinație. Un tânăr, Nicholas Urfe, ajunde pe o insulă grecească unde un personaj care pozează într-un fel de înțelept excentric se joacă cu mintea lui. Pentru scopuri psihologice. Plus o grămadă de mici detalii povestite pe lângă, pline de farmec, fantastice, interesante. Teehee. Foarte recomandată.

Zorba grecul – Nikos Kazantzakis. Kazantzakis scrie mișto în general, plin de viață. O carte de referință – care merită să fie de referință. Tânărul protagonist (care e Kazantzakis, dar nu mai știu dacă în mod deschis sau avea un pseudonim în carte), pasionat de religie, spiritualitate, chestii intelectuale – îl cunoaște pe Alexis Zorba, un tip deloc intelectual și foarte pasionat de a-și trăi viața. În fine, atitudini diferite față de femei, o văduvă frumoasă, o bătrână urâțică, un plan de afaceri eșuat… O carte mișto.

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov. E vorba despre societatea rusă în care trăia Bulgakov, mă asigură criticii. Eu, pentru că sunt mai șui, am ales să fiu mai impresionată de partea fantastică – diavolul care se plimbă prin Moscova cu suita, Margareta care devine vrăjitoare și zboară pe mătură, povestea lui Iisus gândită de Maestru… Un fel de fantastic urban, integrat în social, de un umor negru și o ironie impecabile. Unora le povestește despre sovietici, mie îmi povestește despre viață și lume. Dar ideea e că e o poveste care are multe chestii mișto de zis.

Pădurea spânzuraților – Liviu Rebreanu. Cred că e singura carte românească recomandată în careva din volumele „1001 de cărți de citit într-o viață”. O țineți minte din liceu, poate. Oricum. Nu dă pe afară ca atmosferă, nici acțiunea nu e superbă, personajele nu sunt prea memorabile. Dar ca psihologie poate fi relativ interesantă. Și ultima pagină face toți banii, în stil Hollywoodian.

Momente și schițe. Nuvele și povestiri – I.L. Caragiale. Nu știu dacă ați observat că I.L. Caragiale e unul dintre puținii autori din canonul românesc care pot scrie foarte bine. Nu se încurcă în descrieri și metafore, nu e deloc sforăitor și știe când să o ia mai repede sau mai încet cu povestitul. Dacă n-ar fi în programa școlară, poate ar fi mai apreciat. Sau poate n-ar ști nimeni de el. Depinde.

Memoriile unei Gheișe – Arthur Golden. O carte americană despre personaje japoneze. Gheișa pe care și-a modelat Arthur Golden romanul a scris pe urmă o altă carte, supărată că el a cam învârtit lucrurile cu licență poetică. Dar e bine scrisă, în stil vestic, te prinde și te face să visezi la Japonia. E plăcută.

Zece negri mititei – Agatha Christie. Poveste polițistă, normal. Dar dincolo de asta, personajele Agathei Christie sunt mișto, psihologia lor e descrisă în așa fel încât poți să le simți și faptul că folosește rime pentru copii ca să pună în scenă romanul ăsta adaugă o notă discordantă spre horror.

Apă pentru elefanți – Sara Gruen. O carte ok. Se citește ușor, e destul de interesantă (lumea circului, o poveste de dragoste) și poți să petreci o dupămasă plăcută cu ea. Nu e cine știe ce capodoperă a literaturii universale.

A trăi pentru a-ți povesti viața – Gabriel Garcia Marquez. „Pot să împrumut cartea asta?” am întrebat-o pe maică-mea vitregă. „Poți s-o iei cu totul,” mi-a răspuns, „că mă adoarme”. Adevărul e că nu e un roman de-al lui Marquez, în care totul e îmbibat în realism magic și un stil impecabil, ci autobiografia lui, care are mai multe detalii neinteresante decât ai vrea cu adevărat să citești (parcă și ceva politic și alte alea). Dar dincolo de asta, Marquez rămâne Marquez: un stil literar captivant, talent pentru povestit, o viață interesantă. Recomandată, dar doar dacă aveți un dram de răbdare.

Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro. O carte pe care am avut-o într-o bibliografie la facultate. Nu la japoneză, ci la engleză, pentru că Ishiguro e dintr-o familie de japonezi care au imigrat în Marea Britanie. Sunt sigură că e ceva de capul ei, dar eu am văzut doar o nostalgie gânditoare.

Împăratul muștelor – William Golding. O carte foarte lăudată, care face parte din canonul literaturii englezești (dacă încă mai există un canon, dar asta e altă poveste). Un grup de copii aterizează pe o insulă pustie. De aici descind violență și metafore și o demitizare a inocenței copilăriei. Nu m-a prins foarte tare, dar merită citită. Măcar ca idee.

Romeo și Julieta – William Shakespeare. O piesă de teatru despre doi adolescenți zbuciumați care au murit ca proștii și despre motivul pentru care trebuie să-ți alegi pe cineva cu adevărat de încredere ca să aibă grijă de copii.

Alchimistul – Paulo Coelho. O cărțulie alegorică cu înțelepciune de buzunar. Una din primele și cele mai lăudate cărți ale lui Paulo Coelho. Stilul în care e scrisă are un farmec aparte.

Rătăcirile fetei nesăbuite – Mario Vargas Llosa. Știu persoane cărora le-a plăcut enorm cartea asta. E vorba despre un tip care cunoaște o fată în tinerețe, de care se îndrăgostește. Și pe tot parcursul vieții se întâlnește din nou și din nou cu creatura asta excepțională, care are tot felul de aventuri și care se poartă cu el în ultimul hal (se pare că bărbații sunt ahtiați după femei de genul). Mie mi s-a părut deprimantă, în cele din urmă. Bine scrisă, dar deprimantă.

Ciocoii vechi și noi – Nicolae Filimon. Din câte știu tradiția profesorilor de română e să comenteze întâi prologul, în care naratorul spune că s-a plimbat de la clasă socială la clasă socială ca să-i descopere pe cei mai corupți, și a aterizat la ciocoi. Poate din două motive: 1. prologul e interesant. 2. restul nu e la fel de interesant. Stilul nu e prea cizelat, povestea nu dă pe-afară de subtilitate sau întorsături de situație neașteptate. Ok pentru o zi în care n-ai ceva mai bun de făcut, pentru documentare istorică (să vezi cum se trăia în epoca fanariotă) și pentru a face referințe mai târziu în conversație la romanul ăsta.

Codul lui Da Vinci – Dan Brown.. Un roman de acțiune rapid, bine scris, pe care merită să-l citești ca să poți să râzi în cunoștință de cauză de cei care l-au luat în serios. Din păcate a ieșit din modă, pentru că n-are o valoare durabilă. Dar chiar și așa.

Fortăreața digitală – Dan Brown. Un alt roman semnat Dan Brown. Seamănă enorm ca stil cu Codul lui Da Vinci, ceea ce înseamnă că-l citești repede, te distrează, după care cam uiți exact despre ce era vorba.

Jemimia J – Jane Green. Un roman de dragoste pe care l-am citit într-o vacanță când aveam de ales între romanul ăsta de dragoste și studiat tavanul. E vorba despre o tipă care n-are succes în dragoste pentru că e grasă. Așa că slăbește și constată că nu-i e mai bine nici așa – tipul cu care se cuplează vrea să fie cu ea doar pentru că e slabă și dă bine, altfel de fapt îi plac grasele. Așa că ea îi dă papucii, mai pune câteva kile pe ea, găsește pe altcineva. Și totul e ok pentru că se acceptă. Asta e tot. Eu am citit-o, voi nu trebuie. Cu plăcere.

Cincizeci de umbre ale lui Grey – E.L. James. Am zis deja că nu mă dă pe spate seria de cărți, deși e pe toate drumurile. Dacă aveți chef de niște distracție masochistă (voi citiți, voi suferiți), merge. Un roman de dragoste în care orice tentă sado-maso e dată peste cap și scenele de sex sunt plicticoase sau nerealite.

Cincizeci de umbre descătușate – E.L. James. Al doilea roman din seria „50 de umbre” de E.L. James. În mod spectaculos reușește să fie și mai plictisitor decât primul. Orice fir narativ e ucis din fașă și povestirea se întinde îndelung și aiurit pe tone de pagini. Dar din când în când autoarea ne trântește o scenă uluitor de WTF, gen cea în care Grey îi spune lui Ana că e atrasă de ea pentru că seamănă cu mama lui pe care vrea să o pedepsească (și cu care vrea să facă sex, evident). Iar Ana se gândește că asta înseamnă că nu o să reușească să-l satisfacă, pentru că nu e ceea ce-și dorește el. WTF. Doar… WTF.

Ok, v-a ajuns pentru azi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *