Un sediu de firmă simpatic
Îmi place să trec pe la ai mei pe la firmă din în când că nu știi niciodată ce găsești pe acolo. Uneori găsești o bicicletă, o cască de motocicletă, hărți, cărți, imprimante, un iepure de jucărie, pietre semi-prețioase, un aparat de făcut lapte de soia, roșii de balcon în ghivece puse pe balcon, componente de calculatoare, afine, un trepied (uneori nu-l găsești, chiar dacă-l cauți), creioane colorate, un bloc de desen, un colaborator adormit pe un fotoliu etc. Și cu toate astea, în general sediul e ordonat. Iepurele de jucărie stă cuminte pe boxele de jumătate de metru care sunt puse pe biblioteca unde găsești cărțile de Linux și C.
Ai mei sunt arhitecți, dar se pare că meseria lor le lasă suficient spațiu pe rafturi, pe pereți și în depozit ca să percoleze acolo tot felul de obiecte interesante. Au un sediu de firmă la comun într-un apartament de bloc cu patru camere (cinci, de fapt, că au transformat și bucătăria în cameră). Liber-profesioniști, semi-artiști, au zis că dacă tot stau pe acolo toată ziua, își fac sediul confortabil și mișto.
Mă obișnuisem că baia e cel mai neimpresionant loc din firmă, dar acum am dat pe acolo și am văzut chestia asta:
Normal că am întrebat care e chestia.
„A,” a zis maică-mea, „Istvan al nostru a hotărât să ia un aparat de săpun cu senzor de mișcare.” (Istvan e unicul non-arhitect din zonă, a terța persoană din sediul de firmă, și e angajatul lui taică-meu)
Taică-meu mi-a spus că e numai pentru VIP-uri, că aruncă cu săpun și dacă vrei, și dacă nu vrei. De exemplu, dacă-ți pui cheile sub el, le umple de săpun. Și când le iei ca să le speli de săpun, iar aruncă cu săpun, și pe tine, și pe ele. A pățit-o el. De atunci încoace, dispensorul automat a rămas pentru VIP-uri.
L-am folosit și eu. Mi-a aruncat atâta săpun în palme că m-am chinuit să-l dau jos vreo zece minute. Rămân și eu normal user.
Asta e o poză făcută în camera mare, cea în care ajung de obicei clienții, unde e masa pe care se pun proiectele după tipărire, unde sunt imprimantele, xeroxul și, ocazional, aparatul de făcut lapte de soia (care e chiar mișto, în altă ordine de idei).
Se văd cele două fotolii negre și comode (pe care poți uneori găsi colaboratori adormiți), două frunze dintr-un palmier bananier în stânga (într-un an a făcut niște mini-banane), o crăciuniță într-un ghiveci (planta mare) și ardei iuți care cresc în alt ghiveci (planta mică).
Pe panou se pot vedea: una bucată poză cu un fulg de zăpadă (de la Masaru Emoto, bănuiesc), o poză cu o motocicletă pe care și-a dorit-o taică-meu (și pe care și-a și cumpărat-o la un moment dat), planul urbanistic general al Comandăului (chestia aia colorată), harta județului Covasna (harta mai puțin colorată), tarifele de xeroxare și plotare, lista actelor necesare pentru ceva chestii de arhitectură și o diplomă pe care a primit-o mama de la Coursera pentru un curs de fizică.
Chestiile serioase (proiecte, desene, toate cele) sunt stocate pe serverul firmei, un calculator cu monitorul de obicei închis, care dacă nu mă înșel e pe Linux. Poate fi accesat și de la distanță, dacă e nevoie (mai demult via Gbridge, acum nu mai știu). Taică-meu e pasionat de calculatoare și mai vine cu câte o idee de îmbunătățire din când în când.
E loc destul să mai schimbi decorul și să pui post-it-uri din loc în loc.