Jocurile pe calculator, sau corupătorul de minori și de majori

2014-01-21_00015
Alice: Madness Returns
~~”Trebuie făcute sacrificii.”
„Cei care zic asta vor de obicei să spună că trebuie făcute de alții.”~~

La un Google scurt, am găsit două tipuri de articole despre jocuri pe calculator, care să nu fie scrise de jucători: jocurile sunt rele; și jocurile sunt educative, deci utile – când sunt jocuri educative. Eventual mai găsești combinații între cele două tipuri de articol, dar creativitatea autorilor se oprește, insipid, asupra unor probleme care sunt departe de o viziune de ansamblu. E ca și cum am discuta despre cărți cam așa: „Cauzează miopie, dar pot fi manuale.”

Întâmplător, jocurile sunt mai mult decât un click-click-click care, metaforic vorbind, echivalează cu un genocid – și care se termină funest cu un ecran negru pe care scrie „adicția continuă”. Așa că, pe parcursul unei serii de articole, am de gând să discut mai multe aspecte legate de jocurile pe calculator, privite nu atât prin prisma utilității, ci mai ales prin cea a artei. De ce o serie? Pentru că altfel articolul ăsta ar ajunge la dimensiuni inadmisibile pentru blog. De ce artă? Pentru că eu cu asta mă ocup.

Teme: efectele nocive ale jocurilor și dependența, tratate pe scurt (articolul de față); elemente artistice din jocuri – muzică, grafică, poveste (da, o să dau exemple de chestii mișto); jocurile ca artă/non-artă; o istorie a disprețului literar, care e surprinzător de asemănător cu disprețul de azi față de jocuri; violența jocurilor; femeile și jocurile pe calculator; o să discut și în despre anumite jocuri care mi s-au părut mișto.

Bineînțeles, fiind o umanistă și tocilară, discuția o să se întindă în tot felul de direcții. Când vă prezint ideile altora, o să menționez autorul (eventual și titlul cărții, dacă e o carte, și dacă mă apucă frenezia, și numărul paginii) – când pot și am la ce, dau link către sursă.

Bun, acuma că am stabilit termenii problemei, hai să trecem la primul subiect, care nu e foarte interesant, dar mi se pare necesar în contextul unui anumit curent de gândire.

Jocurile – corupătorul de minori; și de majori.

Câteva chestii pe care le-am remarcat prin articole care ne avertizează că jocurile au efecte secundare nasoale:

Bun. Toate chestiile de mai sus sunt valabile, cu mențiunea că sunt despre jucat în exces. Acuma, o chestie: în momentul în care îți forțezi corpul, nu contează din ce cauză o faci. Poate muncești prea mult, poate te joci prea mult. Corpul nu știe. Corpului nu-i pasă. Dacă forțezi, o să existe consecințe.

Deci, în momentul în care o știre îmi zice „Un caz clar este acela al unui barbat de 28 de ani care s-a prabusit dupa ce a jucat “Starcraft” intr-un Internet Cafe in Taegu, Coreea de Sud, timp de 72 de ore”, eu o citesc așa: un tip de 28 de ani din Coreea de Sud a fost un idiot care nu și-a dat seama că se torturează și, în consecință, a murit.

Știrea sugerează că e vina lui Starcraft, dar s-au vândut vreo 11 milioane de jocuri Starcraft și, în mod clar, n-avem 11 milioane de morți, pentru că cineva ar fi remarcat că o populație cât a Greciei a murit din cauza unui joc. Sau barem să fie 1 milion de morți. Sau 100.000. Sau 60.000, câți are orașul meu natal. Sau 10.000. Sau 1000. Nu, aveam un caz în care un idiot a murit aiurea. Și dacă ar fi trei, sau cinci, sau zece, tot idioți ar fi.

Sunt mulți oameni care au probleme de sănătate pentru că trag de ei aiurea. Nu e vorba de jocuri, e vorba de un fel de nepăsare față de sine și de inconștiență legată de propriile limite. În anul I de facultate, o colegă de la japoneză a lipsit două luni de la școală pentru că se chinuia atât de tare să exceleze la toate încât a cedat și a trebuit să rămână acasă până și-a revenit. Tipa învăța de dimineața până seara, dormea pe apucate, trăgea de ea și se simțea, spunea ea, excelent. Până au forțat-o să rămână la pat pentru că intrase într-un fel de hiperactivitate autodistructivă.

Am lucrat o vreme ca scenaristă pentru o emisiune TV. Am plecat după un sezon, dar am auzit după că una dintre tipe – cred că cea care muta înregistrările de pe casete pe calculator și le eticheta până târziu în noapte – cedase fizic și a ajuns cu ambulanța la spital. Aceeași problemă, epuizare.

Pentru că japonezii sunt speciali și trag de ei mai tare decât restul lumii, au inventat termenul de karoshi, moarte din cauza muncii. Sunt sute de cazuri anual.

Problema nu sunt jocurile, ci inconștiența. Orice exagerare pe termen lung tinde să fie nocivă, fie că exagerăm cu muncitul, cu învățatul, cu jucatul, sau cu sportul. Când simți că ai probleme, te oprești, iei o pauză. Te dor degetele? Nu mai tasta. Te dor genunchii? Fă o pauză de la sport. Dormi 5 ore pe noapte și ți se pare normal? Ia-ți o vacanță. N-ai timp de tine? Renunță la ceva din ce faci. Diferența dintre cineva care cedează fizic din cauza muncii și cineva care o face din cauza jocurilor e că percepem prima chestie ca fiind utilă, până la un punct eventual chiar lăudabilă („Uite câte face X! E muncitor! E harnic!”), iar a doua ca fiind inutilă și doar dăunătoare („Uite ce și-a stricat sănătatea degeaba”). Dar rezultatul fizic e că amândoi au probleme. Amândoi se autodistrug, mai lent sau mai rapid.

Cheia pentru a rezolva problemele legate de jocuri nu e renunțatul la jocuri. E variația. Faci și altceva. Mergi să te plimbi, te întâlnești cu alți oameni, citești câteva pagini dintr-o carte, faci niște sport, înveți niște chestii interesante. Te asiguri că ai o viață variată, că schimbi macazul din când în când, că ai grijă de tine. Dacă într-o zi ai jucat ceva de dimineața până seara (se întâmplă uneori), a doua zi iei o pauză și te duci să faci alte chestii. E valabil și pentru cei care lucrează prea mult. E valabil și pentru cei care învață prea mult.

Cu asta, am terminat cu aspectul introductiv „ATENȚIE! JOCURILE POT DĂUNA GRAV SĂNĂTĂȚII!” De data viitoare discutăm ce sunt jocurile și ce au ele interesant, de apreciat, mișto. Pentru că au o grămadă de aspecte faine. 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *