Și Ponta tot zâmbește

S-au făcut consilii peste consilii să studieze cazul, s-a ajuns în ultimă instanță (sic!) la Curtea Supremă. Rând pe rând toți au dat din umeri. Că mno, că hâr, că mâr, că n-a copiat chiar totul, că lucrarea lui Ponta nu-i face rău celei copiate, că de fapt Ponta nu zice că ar fi scris-o pe aia inițială, că de fapt cazul ăla n-are legătură cu ei

Am văzut ceva păreri pe net care zic așa: Curtea Supremă n-a spus că Ponta n-a plagiat! Au zis doar că nu pot să judece cazul.

Da, săracii de la Curtea Supremă n-au putut judeca pentru că mno, nu merge treaba chiar așa. E complexă. E… treaba altora, de fapt. Adică, ce-i cu contestația asta? Nu-i bună, schimbați hârtia!

Sunt sigură că atunci când erau mici le furau câinii temele de casă, își uitau caietul cu lecția de învățat în bancă și nu puteau învăța acasă și, colac peste pupăză, mai făceau și pojar de trei ori pe an. Iar acum, din circumstanțe perfect naturale, deloc suspecte, nimeni care a luat contact cu teza de doctorat a lui Ponta nu poate remarca plagiatul vizibil chiar și pentru ăia care n-au auzit de plagiat decât în clipa în care s-a vorbit de Ponta.

Mă gândesc: poate pe prima pagină a lucrării de doctorat a lui Ponta e un e-mail de-ăla care erau populare acum câțiva ani: „Dacă nu dai mai departe, toată familia ta va fi blestemată, dacă protestezi că ceva nu-i în regulă cu ce scrie aici o să-ți pierzi dragostea și jumătate din avere.” Iar sărmanii oameni au dat teza aia din mână-n mână, ca să scape.

Profesorii au protestat la momentul respectiv și s-au întrunit să studieze problema și au constatat că ea există, dar cine i-a luat în seamă? Mai nimeni. Iar Ponta zâmbește cu zâmbetul ăla imposibil, mereu existent, care i s-ar potrivi unui personaj de roman pentru că spune totul și nu spune nimic. Lumea e un amuzament pentru el, sau poate zâmbetul e o mască.

Între timp populația nu prea mai e interesată, s-a plictisit, oricum faptul că teza de doctorat e plagiată nu-i așa o problemă, și copiii mai copiază uneori. Sunt doar cuvinte pe hârtie, nu?

Ei, uite că un doctorat ar trebui să fie încununarea unor ani în care lucrezi pentru un scop, în care dai ce ai mai bun din tine pentru a pătrunde adânc într-un subiect, a scoate ce-i mai bun din el și a da și de la tine. Înseamnă să revoluționezi puțin, într-un fel – chiar și într-un fel mic. Un doctorat înseamnă să scotocești prin tone de chestii pre-existente, să găsești ce e mai bun, să transformi și apoi să inovezi. Înseamnă să ai o idee și să cauți resursele de a o duce la capăt, înseamnă a nu uita pentru ce lucrezi și de ce, chiar dacă sunt momente în care te întrebi ce cauți acolo și dacă nu sunt zeci de oameni care pot mai bine decât tine. Înseamnă să tragi de tine, să tragi de resurse, să găsești în fața ta haos și să impui ordine. E multă muncă și e dificilă și nu e pentru oricine.

Ei bine, când Ponta a fost pus în fața provocării s-a uitat îndelung la ce avea de făcut și a zis: „Hm, e greu, hai că fac ceva, diseară mă mai fac că fac și pe urmă fur restul. Sigur n-o să remarce nimeni. Iar dacă remarcă, o rezolv eu cumva să ies eu cât de cât în regulă.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *