Divergent [Recenzie de film]

Într-o lume post-apocaliptică, într-un Chicago în care blocurile au început să se deconstruiască de li se văd structurile metalice și în care trenurile circulă mereu fără oprire, singurii oameni rămași în lume/SUA/zona respectivă (e greu de zis) au fost împărțiți pe categorii cvasi-uniforme cu meserii pe care le vor avea toată viața. N-am mai auzit nicăieri ultima premisă.

Filmul se bazează pe cartea lui Veronica Roth, Divergent (există la noi în română în format electronic și digital, dar originalul în format electronic e mai ieftin acum).

Nu am aflat exact ce s-a întâmplat cu restul omenirii. Parcă am auzit ceva de un război, dar vedem o lume care pare destul de ok altfel, fără ploi acide, cu plante care cresc verzi și vesele – și deși locuitorii din Chicago n-au bani să aibă grijă de blocurile în anti-construire, au făcut un ditamai peretele înalt cât turnurile ca să se apere de… monștri? Nu e clar. Singura dată când camera se ridică deasupra zidului și ne arată ce e dincolo, pare o zonă destul de pașnică și verde.

Bun! Cetățenii se împart în cinci facțiuni, care depind de personalitate și care le hotărăsc meseria:

  • Abnegație – cei are sunt lipsiți de egoism, clasa conducătoare. Se îmbracă în gri.
  • Neînfricare – cei curajoși, soldați și polițiști. Se îmbracă în negru.
  • Erudiție – cei deștepți, care studiază… ceva. Se îmbracă în albastru.
  • Prietenie – cei calzi la suflet, care se ocupă de agricultură. Se îmbracă în portocaliu.
  • Candoarea – cei sinceri și corecți, lucrează în justiție. Se îmbracă în alb și negru.

Eroina, Beatrice, 16 ani, vine din Abnegație, dar a vrut mereu să fie Neînfricată. Așa că atunci când i se face primul test de personalitate, cel după care să se ghideze atunci când alege unde vrea să fie, speră și nu prea că va fi mutată. Dar, surpriză, surpriză! Testul telepatic și extrem de simbolic la care este supusă arată faptul că e specială: are câte ceva din trei tipologii, e… Divergentă.

Ceea ce e nașpa, pentru că oamenii trebuie să fie controlați în facțiuni, iar Divergenții tind să fie de nestăpânit și deci ajung omorâți. Dum, dum, dum…

Beatrice nu spune nimănui că are o mică problemă, așa că atunci când vine momentul să aleagă unde vrea să meargă, alege (în ultima clipă) Neînfricarea. Din păcate, universul ăsta e logic de nu mai poate, așa că trebuie să nu-și mai întâlnească niciodată familia și să se reafilieze complet la facțiunea ei. Pentru că natura umană nu contează și cei din Erudiție cred că și dacă pune cineva preț pe ea, n-ar trebui să pună.

Eh…

Urmează tot felul de scene de nebunii de-ale Neînfricaților: trebuie să se urce în tren din mișcare, să sară din trenul în mișcare, să se arunce x-șpe metri într-o gaură în care nu văd dacă e ceva jos. Chestii de-astea normale la cap, pe care le face orice societate umană din care au rămas doar câteva mii/zeci de mii de indivizi și care vrea să se păstreze în forță (apropo, toată lumea are o condiție fizică de invidiat în filmul ăsta, indiferent de facțiune).

Personajele nu-s foarte impresionante, firul narativ e destul de complex ca să fii interesat, dar destul de plin de clișee ca să nu fii foarte impresionat, iar relația de dragoste există și o să vă prindeți care e din prima clipă în care o să-l vedeți pe individ. Din când în când apar momente de wtf, în care te prinzi, de exemplu, că trenurile nu opresc nicăieri și că la final habar n-ai unde pleacă personajele pentru că trenurile alea par să fie creaturi dotate cu conștiență care fac ce vor ele și duc oamenii spre destinații necunoscute; sau când te prinzi că Beatrice nu și-a vizitat părinții că n-avea voie, dar n-a pățit nimic când și-a vizitat fratele… Sau felul în care mor oameni peste tot și nimeni nu pare foarte șocat. Sau că sunt oameni fără facțiune care par doar să fie acolo și habar n-ai ce-i cu ei. Sau, hei, clișeele.

Dar per ansamblu, nu e un film rău. Dacă o să am chef să citesc ceva ușurel seara, s-ar putea să pun mâna pe cărți.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *