Roxana-Mălina Chirilă

Ioan T. Morar – Negru și Roșu [Recenzie]

Am zis la un moment dat că aș citi ceva cărți românești de azi, ca să iau pulsul lumii literare de aici. În fond, poate am prejudecăți degeaba.

Bun. Negru și Roșu, de Ioan T. Morar. Nominalizată la Cartea Anului 2013 (dar n-a câștigat onoarea asta): mi-am zis că probabil că nominalizarea înseamnă că e o carte măcar bunicică, dacă n-o fi bună.

Am intrat într-o librărie din Brașov, am căutat-o cu încredere, am găsit-o, și am citit primele rânduri, care nu erau rele:

Profesorul Floroiu nu era un geniu, asta ţi-o spunea tot timpul, cu un fel de mândrie: „N-oi fi eu un geniu, dar…“, şi apoi venea cu nişte elemente care să confirme absenţa geniului: banalităţi forjate în fraze curgătoare, cu neologisme sau cuvinte rare, cu informaţii la îndemâna oricui şi citate din cronici literare. Îi privea cam de sus pe colegii lui de la alte discipline, mai ales pe ofiţerii care predau şi cărora le spunea din când în când ceva ce el credea că e o glumă bună: „Tragi cu puşca, nu ia foc, ofiţeru-i cu noroc!“. Nimeni nu se mai supăra din cauza asta, îl luau ca atare: „Ce să-i faci, nu e un geniu“.

Mi-au plăcut ironia fină, stilul oral al povestirii, felul în care intră în atmosferă ușor și natural. Nu mi-a plăcut, însă, calitatea cărții ca obiect: literele erau neclare pe pagină, șterse pe ici, pe colo, cititul devenea destul de greu ca să fie neplăcut. Am pus cartea înapoi, am căutat-o în altă librărie, am dat peste aceeași problemă. Poliromul și-a bătut puțin joc de IT Morar la faza asta, pentru că totuși aspectul fizic contează.

Până la urmă am luat cartea în format digital, ca s-o pot citi fără să-mi obosesc ochii. Din păcate, însă, prima pagină era și cea mai bună, stilistic vorbind. Profesorul Floroiu, care nu era un geniu, n-a mai apărut deloc în restul celor vreo 100.000 cuvinte. În schimb, a apărut foarte repede personajul principal, Georgian Nicolau, la origine Jorjan Nicolae, copil țigan care se dă drept român pentru că-și dorește cu disperare să fie unul.

De aici încolo am avut sentimentul citesc un fel de Pădurea spânzuraților cu țigani în loc de români. Georgian e un tip cult și citit, care crede că războiul ar fi o idee bună (la fel ca Apostol Bologa). A citit multă filozofie și și-a format convingeri ideologice din cărți (la fel ca Apostol Bologa). Are o pasiune extraordinară pentru mareșalul Antonescu (aici diferă de Apostol Bologa, care avea o pasiune extraordinară pentru spiritul războiului). Este disprețuitor pentru o anumită categorie de oameni pe care o va înțelege și aprecia până la urmă (Georgian – țiganii; Apostol – cei care nu vor să lupte împotriva conaționalilor). Discuțiile sunt în mare parte filozofice și ideologice. Începusem la un moment dat să mă întreb dacă și Negru și Roșu se va termina cu o execuție (să vă spun adevărul? Da).

Surpriza plăcută e că această corespondență e departe de a fi 1:1. Chiar dacă anumite probleme seamănă, firele narative diferă suficient cât să nu ai senzația că ai citi o copie, ci doar același gen de roman. În _Negru și Roșu a_vem parte de mai puține scene de luptă propriu-zisă și de mai multe scene ale vieții de război din afara câmpului de luptă: spionaj, un măcel, drama civililor evrei și țigani, care dau o cu totul altă nuanță și ne conferă o altă înțelegere a războiului.

Romanul are în centru problema identității țigănești a lui Georgian, pe care o ascunde, de care se teme, din cauza căreia e uneori fanatic, fiind hotărât să demonstreze că e un bun patriot român. Caută cu atâta înfrigurare statutul de român încât, dacă ar căuta la fel mântuirea, probabil că s-ar pogorî din Rai un înger să-i dea o coroniță de flori și să-l laude pentru devoțiune. Din păcate, însă, faptul că-și reclădește identitatea pentru a fi mai bună nu înseamnă că nu e unul dintre cele mai antipatice personaje pe care le-am citit în ultima vreme. E alunecos, egocentric până când devine sufocant, lipsit de empatie…

Problema e că o mare parte din forța ideilor e subminată de un stil naiv, amatoricesc. Dialogurile sunt false, reacțiile nenaturale. În momentul în care Georgian se duce să-i povestească prietenului lui din copilărie că e țigan și că familia lui are probleme cu sistemul, i se răspunde:

Georgian, mă impresionezi cu trăirile tale, cu zbuciumul tău. Indiferent de ce vei decide, să ştii că mă simt emoţionat de mărturisirea pe care te-ai gândit să o faci în faţa mea. Îţi mulţumesc că m-ai ales pe mine.

Încearcă numai să-i spui așa ceva unui prieten care are probleme, că n-o să știe cu ce să-ți tragă în cap mai repede!

Însă mai apar și alte probleme filozofice în afară de identitatea țigănească: care e responsabilitatea soldaților de rând și a ofițerilor de grad mic în cazul măcelurilor din război? Cum e cu patriotismul și fanatismul? Ce înseamnă a fi un bun patriot? Georgian și prietenul lui, Ștefan, se sustrag pe cât pot de la a ucide pe cineva în mod direct, cu mâinile lor. Contează la ceva? Ar putea fi niște teme centrale ale romanului, bănuiesc, deși am senzația că sunt argumente și situații de care am mai auzit din alte părți de multe ori.

Altfel, ideea romanului nu e rea. Parcursul lui Georgian, evenimentele prin care trece ar putea avea o anumită forță. Îl vedem perindându-se prin diferite straturi ale societății, trecând dintr-o personalitate spre alta ca un cameleon (comparație făcută în text), zbătându-se între credințe, între identități. Este un personaj interesant și complex la bază, care se învârte în tot felul de cercuri care ne-ar putea arăta o parte destul de largă a societății interbelice românești, și a societății din timpul celui de-al doilea război mondial. Însă realizarea e cam slabă.

O parte surprinzătoare a romanului este cea erotico-pornografică. Scenele sexuale apar aproape de nicăieri și te izbesc prin umorul cu care sunt scrise. Nu știu dacă partea de comedie e voluntară sau involuntară, așa că o să presupun că e cât se poate de voită: Negru și Roșu e un roman psihologic despre război, și o comedie erotică spumoasă.

Discuție cu un necunoscut în tren:

Nu, prietene, iubesc o ţigancă. Dar o iubesc de mă topesc de dragul ei. Cred că e ultima iubire la care mai face faţă inima. Şi nu numai inima… Dar să zic că se mai poate, te mai ajuţi şi cu mâinile… Mă rog… Nu ai cum să ştii din astea bătrâneşti cât încă mai eşti tare-n cârmă.

Pentru că, bineînțeles, în momentul în care nu sunt doamne prin peajmă, bărbații încep să-și povestească în detaliu viața sexuală! Îmi și imaginez să fiu în compartiment cu o tipă, care să-mi zică: „Merg la un amant al naibii, că m-am săturat să mi-o frec singură și vibratoarele nu mă mai satisfac. Dumneavoastră încotro?”

Sărmanul Georgian este, ca multe alte personaje principale masculine, absolut irezistibil pentru femei. Nu știu sigur de ce, că pare doar să se învârtă de colo-colo dezinteresat. În text scrie că e aproximativ frumos și poate fi fermecător, ceea ce evident înseamnă că are un succes de James Bond încrucișat cu Casanova, chiar dacă uneori n-are chef să fie jucăria sexuală a femeilor care se perindă pe lângă el.

De exemplu, este, ăhâm, asaltat de tovarășa Ana, comunistă:

— Înseamnă că trupul tău are şi el dorinţe, zise tovarăşa Ana, încercând să scape de duritatea din glas, dar rezultatul nu era decât un fel de miorlăială care nu-l atrăgea pe Georgian. Nu ţi-e cald? Dă-ţi jos pantalonii…

— Nu e prea cald… Dar dacă trebuie… şi-şi dădu jos pantalonii, rămânând în izmene.

— Vai, dar ce căldură s-a făcut, tovarăşe Georgian! zise tovarăşa Ana în timp ce se dezbrăca în viteză, ca într-un exerciţiu militar.

Partea bună e că aici, măcar, reacția lui Georgian este cât se poate de normală, luând în considerare cât de proaste sunt replicile. Își pierde erecția (păsămite din cauză că-i urâtă, nu pentru că dialogul e moartea pasiunii), așa că urmează partea asta:

— Nu ne-am prea pregătit pentru astăzi, dragul meu tovarăş Georgian, spuse tovarăşa Ana cu mâna pe mădularul ofiţerului, încercând cu gesturi febrile operaţiunea de resuscitare.

Am râs cu lacrimi, cum n-am mai făcut-o la o scenă erotică de când naratorul variantei audio a uneia dintre cărțile din seria Urzeala Tronurilor, care sună a bătrânel scorțos, încerca cu disperare să imite o femeie în extaz.

Una peste alta, Negru și Roșu nu e o carte care să nu poată fi citită. Are ceva idei, nu foarte originale, un fir narativ care ar putea fi interesant, dar stilul e cel care o coboară de la „în regulă” la „meh”. E probabil corectă istoric, dacă e să mă iau după mulțumirile adresate de autor la început, printre care se strecoară și una către cineva care l-a ajutat cu părțile acestea, deci e un punct în plus. Scenele erotice amuzante o mai ridică din când în când în aprecierea mea, dar cad cam ca nuca-n perete în contrast cu seriozitatea pe care o are restul textului…

Nerecomandată celor pe care nu-i pasionează prea tare genul.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |