Amsterdam II

Centrul Amsterdamului mi s-a părut puțin murdar la prima vedere. Și la a doua. Și la a treia. Și până la final. Chiștoace de țigări pe străzi, restaurante care erau mai curate afară decât înăuntru. Am speculat îndelung dacă e vorba de o indolență a proprietarilor din zonele turistice, sau de o indolență a olandezilor – cred că e vorba de prima variantă. E ceva din hoardele de turiști care face gazdele să se lase mai tare pe o ureche, cred. Din fericire nu prea tare, doar în privința aspectului mai neîngrijit.

Că tot vorbim de un aspect neîngrijit, dacă tot eram în zonă am intrat și pe la „Muzeul sexului”. E un fel de depozit general de obiecte de toate felurile, aranjate în vitrine, dar altfel oarecum uitate și părăsite acolo. Câteva chestii păreau luate dintr-un fel de „casa groazei” din parcurile de distracții (o cotoroanță de plastic în mărime naturală s-a repezit spre mine dintr-un colț la un moment dat – după momentul inițial de sperietură, am avut un moment de perplexitate: habar n-am ce căuta acolo, nu era pe tematică decât pentru puținii cărora ideea de Baba Cloanța li se pare sexy, dacă or fi existând acești oameni), altele păreau colecționate cu grijă. Benzi desenate, statuete tradiționale din diverse zone ale lumii, diapozitive, poze, picturi, un corset și cea mai urâtă statuie a lui Marilyn Monroe pe care am avut vreodată ocazia s-o văd. Din nefericire, inscripțiile care explicau ce și cum erau trântite în doi peri, unele cu cele mai absurde afirmații (sexul anal vine din SUA, păsămite), deci din punctul de vedere al informațiilor n-am rămas cu mai nimic.

Înapoi la lucruri mai interesante: am fost într-un tur în afara orașului, la Delft și Haga. Ghidul turuia în engleză, spaniolă și germană (până când și-a dat seama că nimeni nu vorbea germana în afară de el) nu absolut perfect, dar mai mult decât inteligibil. Avea tendința să ni se adreseze mereu în engleză cu „my people”, un fel de oamenii buni/poporul meu/oamenii mei. Așa că, o, poporul meu, ne-a spus pe drum încolo că mai demult bogătașii olandezi îngrădeau zone mai mlăștinoase, trânteau o moară în punctul cel mai de jos al zonei îngrădite și scoteau apa de acolo, apoi aveau un teren numai bun pe care îl puteau valorifica.

În Delft e o fabrică de porțelanuri. Bine, când zic fabrică, vreau să spun că sunt ditamai artiștii internaționali, faimoși pentru porțelanurile pictate manual (a căror tehnică au „furat-o” de la chinezi acum câteva sute de ani, apoi au adaptat-o). Am văzut una dintre maestrele pictorițe la lucru, am admirat un Rembrandt reprodus în tonuri de albastru pe porțelan, m-am ferit să mă ating de orice ca să nu sparg ceva și să rămân cu datorii pe următorii treizeci de ani. Am aflat că familia regală olandeză dă frecvent comenzi pe la ei, în special de vaze pentru protocol și vizite în străinătate.

Ni s-a arătat pe scurt cum funcționează procesul de creare a unor porțelanuri: toarnă argila inițială (creată din nu știu ce amestecuri speciale, ca să iasă albă după coacere) în formele de vază/farfurie/ce-o fi, o lasă douăzeci de minute acolo cât să se depună/întărească un strat de argilă pe interiorul formei, toarnă restul de argilă înapoi în vasul inițial, desfac forma și au un vas, în varianta de argilă întărită, dar încă destul de moale. Nu-l lasă mai mult pentru că devine prea gros.

Îl pun apoi la cuptor un timp destul de scurt, îl scot, îl trimit la vopsit, îl dau cu un fel de lac (cred că lac?… n-am înțeles foarte bine ce era), apoi îl bagă din nou la cuptor un timp lung și scot porțelanul în varianta lui finală. Asta pentru picturile manuale, cele de artă, că scot și pe bandă rulantă porțelanuri mai ieftine.

Apoi o, poporul meu (cum ni se tot adresa ghidul), am fost în Haga, care este sediul politic al țării. Nu știu de ce nu e capitala la Haga și e la Amsterdam, dat fiind faptul că toată politica e acolo, dar n-am pătruns încă toate misterele Olandei. Am văzut clădirea parlamentului din Haga (o să pun poze mai încolo, când le scot din aparat, dar din păcate nu sunt prea bune). Am fost plimbați cu autocarul pe lângă ambasade, dintre care multe erau pe aceeași stradă. Am văzut din exterior Palatul Păcii. Am regretat că sunt în plop cu politica și istoria recentă (de fapt cu istoria, punct), pentru că sunt sigură că aș fi fost mai impresionată altfel.

Am fost duși și pe la unul dintre palatele regelui, care arăta surprinzător de neimpresionant. Ghidul ne-a spus că Olanda a fost inițial o republică, dar când Napoleon cucerea în stânga și-n dreapta prin Europa a ajuns să cucerească și Olanda și l-a făcut rege pe fratele lui, Louis. Ei bine, Louis a vrut să se adreseze poporului olandez, doar că nu prea vorbea limba, așa că în loc să spună despre sine că e  “Koning van Holland” (regele Olandei), a spus că e “Konijn van ‘Olland” (iepurele Olandei). Și de atunci poporul olandez i-a spus Regele Iepure.

„Dar apoi, o, poporul meu, ne-am bătut cu francezii și i-am învins,” ne-a asigurat ghidul. De atunci încolo Olanda a fost un regat, iar ghidul ne-a tot lăudat monarhia în sus și în jos de ai fi spus că e cea mai tare chestie a olandezilor de la morile de vânt și brânza gouda încoace.

Pentru cei neinteresați de cât de extraordinară e regina Olandei și de cât de bine îi merge cu afacerile cu microcredite (ghidul ăla, o, poporul meu, era și el memorabil), părăsesc povestea monarhiei cât încă mai e interesantă.

Părăsesc și această postare, până scot pozele din aparat (bine, că vor fi foarte „artistice” pentru că am descoperit în Olanda că-mi intrase praf sub lentilă, lucru care îmi dă o scuză pentru lipsa de talent cu aparatul foto).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *