Na, că am ajuns și profă. Pardon, trainer.

Eu de multă vreme aveam un pitic pe creier cum că aș vrea să predau. Am făcut faimosul modul psihopedagogic în facultate, mi-am făcut practica printr-un liceu și am știut în clipa aia că mi-ar surâde o carieră de profesor dacă ar putea să fie mai puțin, hm, lipsită de respect din partea populației și lipsită de bani din partea angajatorilor. (nu vreau să spun că aș câștiga mai bine din traduceri decât aș face-o în învățământ… a, ba da. Câștig mai bine din traduceri decât aș face-o în învățământ. Și e mai puțin stresant)

Mno, bun, în vară m-au contactat unii de la o firmă care oferă cursuri de engleză pentru companii prin toată țara și m-au întrebat dacă aș vrea să fiu profesoară trainer de engleză în Sf. Gheorghe. Pentru neavizați, trainerul de limbi străine e un profesor care nu-și spune profesor din motive de PR (gen „avem experiențe proaste de la școală”).

După ce am trecut de interviu și a rămas stabilit că vom colabora, m-au vârât în cultura firmei. Mi-au povestit de „icebreakere”, „factorul WOW”, mi-au făcut un „onboarding”, m-au trecut printr-un „training de induction” și alte alea. Acuma, eu vorbesc în engleză jumătate din timp cu prietenii, dar de obicei când vorbesc oficial limba română folosesc mai rar englezisme și bag echivalentele românești. Mi-am tradus mental termenii lor în „spartul gheții când nu știi în ce ape se scaldă lumea”, „îi musai să-i dai pe spate”, „hop-țop și eu prin firmă” și „metoda inductivă de formare a noilor colaboratori prin întrebări și răspunsuri repetitive care sugerează un cadru profesionist” (eu prefer metodele mai rapide și informale de informare, dar ok).

După cei n-șpe pași am ajuns și la predarea efectivă. Cursanții, vreo 6, oameni de treabă. Pentru primul curs planul de la firmă era să petrec vreo 10 minute discutând despre cum la curs toată lumea trebuie să vorbească politicos, să își închidă telefoanele și să nu se certe, dar am zis că îi respect ca pe niște adulți responsabili (dat fiind faptul că erau niște adulți responsabili, toți cu vârste peste a mea și poziții stabile în compania în cadrul căreia predam cursul; bănuiesc că sfaturile sunt mult mai valabile în alt gen de contexte). Le-am comunicat doar că pot să pună întrebări – și ar trebui s-o facă – de fiecare dată când ceva nu e clar. Și dacă tot nu e clar după explicații, încerc alte explicații. Spre final am remarcat că erau relaxați, întrebau, comentau. Ba mai mult decât atât, când cineva zicea „ce înseamnă…”, cel/cea care știa răspundea. E perfect, se pot ajuta unii pe alții când eu nu mai sunt prin zonă.

Dat fiind faptul că tot cursul durează o lună, n-am eu mari învățăminte de împărtășit altora în ce privește tehnicile de predare. Am doar câteva gânduri și  câteva idei confirmate.

La prima chestie mă așteptam: dacă un curs durează vreo oră jumate, căutatul de materiale pentru el durează tot cam atât. Aveam la dispoziție ț-șpe manuale scanate, trimise de firmă, din care mi-au zis să aleg ce mi se pare mie că se potrivește. Am ales unul, am constatat că era scanat de nu se putea citi ușor la tipărire, am dat mesaj înapoi că e cam nașpa, după care nu s-a rezolvat nimic și a trebuit să aleg alt manual. Toate manualele sunt pe direcția de business, doar că unele lecții n-aveau aplicabilitate pentru firma la care predam, așa că stăteam să citesc exerciții peste exerciții, lecții peste lecții, să văd care-i mai bună. Și am căutat și câteva chestii extra, să nu stăm doar agățați de manualul efectiv: niște economie comportamentală via Dan Ariely, niște engleză în acțiune cu clipuri gen ăsta. Am trecut prin toate cărțile în engleză pe care le am, cu benzi desenate cu tot, ca să văd dacă sunt destul de ok pentru curs – și nu prea erau.

A doua chestie e legată de faptul că sunt introvertită. Deși n-am probleme să vorbesc în fața unor oameni sau să conduc o lecție, mă cam fură de energie rapid, la sfârșitul cursurilor sunt stoarsă. E bine că în perioada asta n-am proiecte urgente pe direcția de traduceri, că ar fi fost un mic dezastru.

A treia chestie e legată de ce este și ce face un profesor. Când făceam la facultate modulul psihopedagogic am constatat o chestie: sunt oameni care au ceva de demonstrat, de exemplu că sunt profesori buni sau sufletiști sau bine pregătiți. Un prof de psihologie ne-a ținut teorii despre cât de bine o să ne înțelegem, dar nu foarte bine, că e prietenos, dar nu e prieten cu mulți, pentru că prietenia cere timp și el n-are timp de noi toți, dar va fi prietenos, însă să nu-i cerem prea multe că nu primim, pentru că asta e viața, dar el va fi simpatic chiar și-așa și știe că ne vom înțelege bine, chiar dacă nu suntem prieteni.

O profă de pedagogie din facultate ne-a luat cu „vaiiiii ce nume drăguț ai”, de parcă eram copii de grădiniță, și a continuat cu dulcegării – a cauzat un val de agresivitate pasivă cum rar am mai văzut. La final agresivitatea era aproape dechisă, i s-a pus femeii pata la ultimul curs și ne-a declarat că ne urăște și că se bucură să scape de noi etc. Soarta e amuzantă, a mai avut de predat un semestru la noi după declarația asta.

Apoi, un caz clasic. Aveam o profesoară care venea să ne povestească despre oamenii importanți din domeniu pe care-i cunoscuse și care ne povestea de conferințele le care fusese etc. Da, poate fi interesant, dar doar dacă ai ceva de zis cu asta, nu dacă vrei să impresionezi – și cu ocazia asta nu prea îți ții cursul.

 

Poate din cauza asta colegele mele de grupă, când le-a venit timpul să predea, au început să exerseze arta insuportabilității: luau pe toată lumea cu „children” (chiar dacă „children” ăștia erau doar cu trei ani mai mici), uitându-se superior în sus și-n jos. Nu știu ce mai fac azi, poate s-au perfecționat între timp.

După cum văd eu lucrurile, un profesor n-are nimic de demonstrat. E în fața clasei? Elevii/cursanții/studenții știu că urmează să li se predea? Tot cadrul e în favoarea lui, se presupune deja că e informat și știe să dea informația mai departe, respectul pentru poziția pe care o ocupă e deja acolo – dacă nu îmbârligă foarte tare lucrurile, atuurile rămân. Și nu e necesar să încerci să fii profesorul perfect, cel prietenos, deschis, iubit – sau cel respectat și distant. Dacă începi să predai, se vede oricum cine ești.

Așa că eu personal nu mi-am făcut prea multe griji să le explic cât de bine știu engleza și cât de prieteni vom fi. Am încercat să găsesc lucruri ok de explicat și de predat, ceea ce mi-a fost destul de greu pentru că ei erau de nivele diferite și nu știam ce știu și ce nu știu. Și dacă am dat rateuri uneori, sper să nu fi fost prea mari.

Eh, oricum, a fost o experiență pe care n-o s-o repet prea curând (prea mult timp, prea mult efort, pierderea e și financiară că puteam să mă ocup de chestii mult mai productive între timp – nu estimasem cum trebuie perioada de pauză necesară după un curs), dar a fost frumoasă. Nu știu cât de mult i-am ajutat pe oameni într-o singură lună de cursuri (două ore pe săptămână), dar dacă au reținut trei chestii din ce le-am zis și dacă se simt ceva mai relaxați în privința discuțiilor în engleză, tot e bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *