Despre Assassin’s Creed (primul)

Inițial mă apucasem să scriu despre Assassin’s Creed II, că pe II l-am terminat de curând dar mi-am dat seama că inevitabil trebuia să vorbesc de primul AC dacă voiam să zic de al doilea. E o singură poveste care se termină în coadă de pește la final de joc, ca să aștepți continuarea cu sufletul la gură.

Ce noroc pe mine că m-am apucat să mă joc când deja sunt pe piață o tonă de jocuri din seria asta, nu? 😀

Începe așa: un individ, Desmond Miles, a fost răpit de corporația Abstergo – de fapt, nu sunt sigură că e corporație, dar sună mai malefic, așa că o să-i zic corporație. Corporatiștii cei malefici vor să scoată niște informații de la el, singura problemă fiind că Desmond e barman, n-a făcut nimic impresionant în viața lui.

 

Așa că maleficul de serviciu îi explică un lucru de care Desmond știa, dar n-avea chef să discute: că se trage dintr-un lung șir de asasini, că strămoșii lui au fost asasini și că deci amintirile lor sunt accesibile în codul lui genetic dacă ai un aparat super high-tech cu care să ajungi la ele. Și ce să vezi? Abstergo are așa ceva. Desmond se lăsase de asasinat pentru cariera prin baruri de care vorbeam mai sus, dar asta e altă poveste.

 

Așa că e pus să se bage în aparat și se trezește în pielea strămoșului lui, Altair, arab de pe vremea celei de-a treia cruciade, asasin talentat din vârful ierarhiei asasinilor. Mai asasin ca el nu e decât maestrul ordinului de asasini, Al Mualim. Singura problemă cu Altair e că e tare mândru și sigur pe sine, așa că atunci când încearcă să ducă la îndeplinire o misiune împotriva templierilor, dușmanii de moarte ai asasinilor, încalcă toate regulile ordinului și e retrogradat la rangul de novice.

Dintr-un motiv sau altul, uită tot ce știe ca maestru asasin și trebuie să i se explice cum să se ascundă, cum să se lupte, cum să sară de pe clădiri și cum să fure documente importante, ceea ce îți permite ție ca jucător să înveți controalele și mecanica jocului.

Ești trimis în tot felul de misiuni de asasinare, destul de repetitive de felul lor: mergi în orașul x (unul din trei), culegi informații din trei surse (furi documente, bați pe cineva ca să afli secrete sau tragi cu urechea la ce vorbesc diverși), după care asasinezi persoana pe care ai fost trimis s-o asasinezi. E repetitiv și deși fiecare tură de asasinate e mai dificilă decât precedenta, cu mai multe gărzi care-ți stau în cale și mai mulți enervanți care-ți blochează calea, ar fi cam plictisitoare progresia… dacă n-ar fi povestea.

La început e absolut clar și evident că asasinii sunt cei buni, templierii sunt cei răi (iar cerșetoarele și nebunii de pe străzi sunt cei enervanți – dar de care scapi cel mai simplu trăgându-le un pumn, cât să-i sperii). Însă încetul cu încetul Altair descoperă că templierii nu sunt chiar răul întruchipat și dacă stai să te uiți la informațiile pe care le culegi, vezi că lucrurile sunt complicate și dificile și că punctul de vedere al lui Al Mualim nu e singurul care pare valabil.

Între timp, în exteriorul mașinăriei super hight-tech au loc secvențe scurte în care te convingi că Desmond e cam în rahat cu Abstergo, în general vorbind, dar povestea lui nu se grăbește prea tare să ajungă la final.

Una peste alta, e plin de subtilități morale și de finețuri de povestire, care nu sunt acolo doar de decor, fiecare informație nouă (pe care ai aproape mereu opțiunea să n-o obții) mai schimbă puțin datele problemei.

Dar ca să nu laud povestea din Assassin’s Creed prea tare, ca să nu vă zic ce frumos e construită există și cât de bine închegată e, există și o fază care să-mi aducă aminte că, deh, socoteala de acasă cu moralitatea e una și situația din târg a jocului e alta. E un moment în care Altair încearcă să asasineze un templier, dar descoperă că de fapt aproape-victima lui e o femeie îmbrăcată în armura omului și refuză s-o omoare. De ce? Că nu omoară decât persoanele pe care trebuie să le omoare: cele de pe lista lui Al Muadin. Acuma, e adevărat că asasinii nu omoară civili și că jocul nu-ți permite să încalci regula asta (prea tare), dar nu e nicio problemă să omori gărzi sau templieri care se plimbă și ei pe stradă. Ori e eroare de logică, ori l-a apucat amețeala pe Altair când a văzut o tipă în armură și a început să vrăjească frumos. Înclin să cred că e a doua variantă.

Una peste alta, o poveste interesantă, poate puțin cam simplă și repetitivă, dar cu chichițele ei simpatice. Recomand jocul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *