Dorin s-a apucat să joace Assassin’s Creed din nou și am zărit un colț de Notre Dame dincolo de un acoperiș. „Ăla e Parisul?” am întrebat. „Da.” „Poți să te plimbi un pic până unde-ți zic eu?” „Da, sigur.” „Ia-o spre Notre Dame. Nu, nu prin spate, treci prin fața lui. Așa, acum mergi mai jos, treci podul până pe partea cealaltă. Întoarce-te un pic să văd cât de departe e, mă interesează ceva de pe un colț de stradă de aici.

Assassin’s Creed: Renaissance de Oliver Bowden demonstrează foarte clar că un joc poate fi mult, mult mai bun decât cartea aferentă, deși se întâmplă cam același lucru în amândouă. De fapt, în carte se întâmplă _exact _același lucru, pentru că îți spune exact ce ai vedea pe ecran dacă te-ai peste umărul cuiva care joacă jocul. Ceea ce e plictisitor cu spume. Fiecare mediu artistic are modurile lui de exprimare și e foarte în regulă că e așa.

Inițial mă apucasem să scriu despre Assassin’s Creed II, că pe II l-am terminat de curând dar mi-am dat seama că inevitabil trebuia să vorbesc de primul AC dacă voiam să zic de al doilea. E o singură poveste care se termină în coadă de pește la final de joc, ca să aștepți continuarea cu sufletul la gură. Ce noroc pe mine că m-am apucat să mă joc când deja sunt pe piață o tonă de jocuri din seria asta, nu?

[][1]Kayle, din League of Legends Unele jocuri au o poveste lungă pe care se bazează: în Assassin’s Creed (primul joc), de exemplu, ești Altair, un asasin din secolul 12 care luptă împotriva cavalerilor templieri. Ești un discipol al lui Al Mualim, un personaj istoric pe care l-am întâlnit spre surprinderea mea și în Baudolino de Umberto Eco. Te plimbi prin Ierusalim, Damasc și Acra, afli tot felul de secrete despre templieri, te cațeri pe clădiri și, dacă ești atent la poveste, desoperi că moralitatea e toată în nuanțe de gri, că deși faci „ce e bine” nu e deloc clar dacă nu faci de fapt rău.