Fostul meu liceu își motivează elevii să nu mai chiulească

O, sfântă naivitate! De fapt, mai multe sfinte naivități. V-am zis vreodată ce tare mă bucur că m-am născut când m-am născut? Într-o parte am ratat complet comunismul, acesta fiind marele meu noroc – iar pe de altă parte am ratat școlăreala din ce în ce mai proastă de astăzi, acesta fiind micul meu noroc.

Iar cel mai mărunt noroc pe care-l am, dar totuși un noroc care mă încălzește din când în când, e că am fost elevă la Colegiul Național „Mihai Viteazul” (Sf. Gheorghe) înainte să fie transformat într-o școală cu steluțe-n ochi ca-n manga japoneză. Nu era o școală perfectă: orele de informatică erau absolut atroce la începutul liceului (ca predare), orele de biologie erau ținute de o femeie care era puțin sărită, iar orele de franceză nu erau cu profa care știa să predea. În schimb era o școală destul de sobră și mai pe gusturile mele: liniște multă, îți vedeai de treaba ta.

Acum intru acolo de parcă ar fi altă planetă: elevii au uniforme, grupurile de voluntari mișună, e un hei-rup de un optimism care determină cinica din mine să se dea câțiva pași înapoi. Școala mea nu mai există, a fost înghițită de o chestie unde s-au mutat vechii mei profesori. Elevii au grupuri de dezbateri, unde vin cu idei gen „autorii ar trebui să plătească pentru fiecare idee luată de la cei care au scris înaintea lor”, rupte de realitate și atât de naive încât simt că-mi tremură palmele din dorința de a juca feste și de a strica puțin din inocența asta ce strălucește ca o oaie fosforescentă singură în pădure pe timpul nopții. (partea proastă e că niște adulți au fost de acord că e o idee genială)

Însă au rămas cu o mică problemă: absențele nemotivate – mai exact, cu chiulul. Am fost și eu chiulangioaică și știu că există două tipuri de elevi: cei care învață și cei care nu. De chiulit, chiuleam toți, că părintele Tămașu vorbea incoerent și eram sătui de discursul din care nici Dumnezeu nu pricepea nimic, la chimie ni se făceau teste de personalitate, iar la biologie profa era specială, odată s-a enervat când nu i-am dat răspunsul pe care-l dorea la întrebarea „Ce diferență e între plante și animale?” (răspuns: plantele cresc toată viața. După ce am dat alte 7 răspunsuri înainte, gagica a fugit furioasă din clasă, că a considerat că ne batem joc de ea.)

Deci, au reușit să facă școala să bubuie de chestii pozitive și s-au chinuit mult și degeaba să scape de chiuluri. Acum ai nevoie de hârtiuțe să poți să ieși din școală în timpul orelor, procesul de motivare a absențelor s-a complicat, au vorbit cu părinții, au făcut tot ce le-a stat în putință. Și totuși unii elevi nu vor să participe la ore. Așa că s-au gândit să facă un concurs ca să motiveze lumea să nu mai absenteze aiurea.

Concursul e pe clase: clasele cu cele mai puține absențe primesc premii. Ca să participe la concurs, au voie maxim o medie de o absență nemotivată pe elev. Amu’, nu știu cum să vă spun, dar în clipa în care ai un chiulangiu cum era basarabeanul nostru (aveam în clasă un basarabean cu adevărat chiulangiu, rareori dădea pe la școală – dar știa istorie, nene, de mergea mereu la națională), o să toace absențele alea cât ai clipi și, ca să scape de gura colegilor enervanți, o să lipsească în plus atât cât reușește.

Dar poate premiile merită, nu? Poate o fi ceva care să facă elevii să vrea cu adevărat să stea.

Premiul I – un picnic organizat de şcoală în mod expres pentru elevii clasei de pe locul I, la care vor participa şi cadre didactice ale şcolii. În cadrul acestui picnic, pe lângă mâncare şi distracţie, elevii vor beneficia şi de activităţi de educaţie non-formală.

Undeva, în această școală, niște profesori au considerat că răsplata perfectă pentru elevii care vin la școală și sunt cuminți e să stea și mai mult cu profesorii și să aibă parte de ore în plus. Ura!

Premiul II e o intrare la piscină, ceea ce mi se pare ok. Și Premiul III e o pizza la cantina școlii, în cadru festiv – nu știu dacă au renovat cantina, dar lol-uiesc la imaginea clasei care mănâncă festiv pizza în comunistoiditatea aia de loc (lol-uiesc: zic „lol” cu voce tare, de multe ori, cu diverse intonații).

Însă amuzamentul meu pe seama acțiunii nu se termină aici. Au două catrene de lozinci:

„Interesul şi dorinţa
Îţi vor motiva absenţa.
De înveţi, te străduieşti,
Tu un premiu-ai să primeşti.”

„A-nceput semestrul nou
Nu lipsim deloc, deloc
Căci la şcoală de venim,
Premiul mare îl primim.”

Adevărul e că sunt de acord cu primele două versuri: când eram în liceu participam la toate olimpiadele posibile și imposibile ca să mi se mai motiveze din absențe. În rest, ce legătură are primul catren cu subiectul?

Articolul menționează și opinii ale elevilor:

Probabil că pe viitor toţi cei care preferă să meargă în alte locuri decât la şcoală, în timpul orelor de curs, vor înţelege că nu fac o alegere potrivită

Fiind asocială, aș face câteva absențe doar ca să scap de premiile 1 și 3. Premiul 2 sună ok, dar e prea mare riscul să țintești spre el.

Și ultima chestie…

Eu, ca şef al clasei, îmi motivez colegii şi prietenii să vină la şcoală, deşi în clasa mea nu se chiuleşte.

Păi și atunci ce motivează?

…Eu le urez să nu le meargă treaba cu concursul ăsta, măcar din cauza premiilor, dacă nu de altceva. Nu de alta, dar aș fi tristă să aflu că spiritul opoziției cinice și rebele a fost înecat și că nu mai există niciun locșor de suflet pentru mine și generația mea în CNMV. Voi fi la fel de străină de spiritul locului pe cât sunt de spiritul statuilor de dinozauri pe care le-au trântit în curte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *