Despre Faust, de J.W. von Goethe

Ziceam acum vreo săptămână că am găsit o traducere frumoasă și fluentă a lui Faust de (Johann Wolfgang von) Goethe în limba engleză. E cea a lui David Luke, iar motivele pentru care îmi place sunt povestite aici.

Acum însă vreau să discut despre cartea în sine. Sau, mai exact, despre cărțile în sine, pentru că există două volume diferite ca de la cer la pământ.

Ca să încep cu începutul: personajul Faust a existat cu vreo 2-300 de ani înainte să scrie Goethe despre el. A început cel mai probabil ca o poveste transmisă oral printre germani, poate având la bază povestiri despre Simon Magul (din Biblie), poate bazate pe Johann Fust, care s-a băgat în afacerea cu tipăritul de cărți înainte să fie o afacere propriu-zisă (pe la jumătatea secolului 15) și s-a trezit acuzat de vrăjitorie, că prea scotea cărți pe bandă rulantă.

Versiunile scrise au apărut pe la sfârșitul secolului 16, începutul secolului 17 – una dintre cele mai notabile e cea a lui Christoper Marlowe, din 1604 (pe vremea lui Shakespeare). În piesa de teatru a lui Marlowe, Doctor Faustus a ajuns la limitele cunoașterii disponibile la acea vreme și acum se orientează spre magie. Face un pact cu diavolul, care îi atrage atenția că e o idee proastă (în privința asta nu minte) și acordul e ca după 24 de ani Faustus s-o ia frumușel pe calea flăcărilor eterne. După ce primește putere, însă, Faustus își irosește toate șansele pe prostii și amuzamente – merge invizibil la Papă, îi fură mâncarea la banchet și îi trage una peste urechi, călătorește prin curțile monarhilor europeni și îi amuză cu magie, vinde un cal care se transformă în fân, prostii.

E o poveste bine închegată, cu cap și coadă și fir narativ clar, cu o morală creștină destul de clară și puternică. Ceea ce nu se poate spune despre Faust-ul lui Goethe.

De ce e altfel Faust, varianta Goethe

Între Marlowe și Goethe au trecut vreo 200 de ani, s-au schimbat curentele, opiniile, paradigmele. Marlowe trăia în Renaștere (nu în Evul Mediu, dar nici foarte departe de el), Goethe trăia în perioada revoluțiilor: revoluția franceză de la finalul secolului 18, revoluția culturală a iluminismului, revoluția industrială (mai mult în zona Angliei decât în cea a Germaniei, dar începea să bată vântul schimbării și la el). Curentul de scriere a trecut peste clasicism și a ajuns a romantism – genii, originalitate. Și religios vorbind, mai puțină înscriere sub incidența creștinismului.

Faust a lui Goethe nu mai e o poveste a moralei creștine, a irosirii darurilor scump cumpărate de la diavol. Dacă Marlowe scria piese de teatru cu scopul de a fi jucate (și a avut succes cu ele), Goethe a scris mai degrabă o carte sub forma unei piese de teatru, fără intenția de a o vedea neapărat pe scenă, ci mai degrabă ca să o vadă în volum. (cam asta spune Luke, oricum) În cazul lui, ideea creștină de pact cu diavolul și pedeapsă e mai degrabă secundară decât principală. Iar cartea nu e foarte bine închegată, ci pare mai degrabă formată din tot felul de bucățele pe care le-a pus unele lângă altele ca să formeze un tot.

Faust și Gretchen

În Partea I, Dumnezeu și Mephistopheles pun pariu că pot să-i obțină sufletul lui Faust (a la Iov, așa), un lucru care de-abia pe la finalul Părții a II-a o să mai fie aproximativ, vag relevant. Apoi facem cunoștință cu eroul nostru, Faust, care a asimilat toată cunoașterea umană disponibilă și încearcă să se avânte în magie. Îl invocă pe Spiritul Pământului, dar Spiritul îl cam ia de sus, așa că Faust se deprimă și vrea să se sinucidă. În ultima clipă, însă, aude corul de la Biserică din timpul slujbei de Paște, care-i amintește de copilărie și îl convinge să lase sinuciderea pe mai încolo.

A doua zi, un câine negru îl urmează înapoi în cameră și se transformă în Mephisto (n-am chef să-i scriu numele complet de fiecare dată). Faust semnează faimosul pact, care expiră nu la o dată fixă, ci când Faust se simte atât de bine încât spune „Vreau ca această clipă să nu se termine niciodată”.

Apoi pleacă în lume cu Mephisto – păcălesc niște studenți cu magia diavolului, Faust e reîntinerit cu puțin ajutor de la o vrăjitoare și în cele din urmă i se aprind călcâiele după o fătucă dintr-un sat, Margaret (alintată Gretchen), pe care o curtează cu ceva ajutor din partea diavolului și o convinge să aibă o aventură.

Partea neplăcută e că Faust e mai preocupat de el însuși decât de orice altceva și, din acțiune egoistă în acțiune egoistă, ajunge să-i omoare fratele fetei, să o facă să-și omoare accidental mama și, din nebunie, să-și omoare și copilul, așa că până la urmă ea e târâtă în închisoare și condamnată la moarte prin spânzurătoare, de unde refuză să fie salvată.

Faust, Partea I, e o tragedie, doar că nu e tragedia lui, e tragedia ei. Nu el e salvat și ajunge în rai prin căință, ci ea. Nu el s-a lăsat ispitit și târât înspre rău, ci ea. Faust e bine mersi.

Partea I e cea pe care o știe lumea mai mult – aș spune eu că pe bună dreptate. E o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate aproape, iar dacă citești puțin și despre Faust și Goethe (introducerea traducerii pe care o tot recomand e bună), se clarifică tot felul de ițe scăpate și ciudățenii care apar prin text.

Pentru că da, există ițe încurcate și ciudățenii: mama lui Gretchen e brusc dispărută fără să fie clar când a murit și de ce, Spiritul Pământului e cam ciudat aruncat în propoziție – și spre final e un cor de vrăjitoare și tot felul de creaturi care cântă voioase fără absolut nicio legătură cu nimic din restul textului (pare-se că Goethe ar fi scris niște epigrame în alt context, care n-au mai fost publicate unde ar fi trebuit, așa că le-a adăugat aici). Însă încurcăturile și ciudățeniile nu sunt atât de multe încât să devină cu adevărat supărătoare.

Mai puțin Faust, mai multe divagații

Faust, Partea a II-a începe într-un decor mirific, în natură, unde Faust doarme liniștit. Apare un spirit al naturii care-i șterge amintirile despre Gretchen, practic având grijă să-l scape pe Faust de toată tragedia de care vorbeam mai devreme și să-l facă „ca nou”.

Faust și Mephisto ajung la curtea unui împărat, unde Mephisto inventează banii de hârtie și practic îl scoate pe împărat din datorii. Curtea îi cere lui Faust să le-o aducă pe Elena din Troia ca s-o vadă, lucru care e peste puterile diavolului, așa că Faust pleacă la Mame, niște zeități grecești, ca să obțină puterea de a o aduce în fața lor.

Călătoria e dificilă și primejdioasă și profundă, sunt sigură de asta, doar că noi n-o vedem. Noi suntem ocupați să ne uităm la un carnaval de la curtea imperială, unde vin tot felul de personaje metaforice și alegorice ca să spună tot felul de înțelepciuni sau chestii haioase. Sau să ne plictisim. Una din astea.

Faust reușește să se întoarcă din excepționala călătorie în tărâmul zeilor antici și îi invocă pe Elena și Paris în fața curții imperiale. Se îndrăgostește instant de Elena și vrea să și-o facă amantă, dar Mephisto, care e la fel de util ca o mască de oxigen pentru pești, nu-l poate ajuta prea tare. Așa că Faust se întoarce la fosta lui universitate, de unde face rost de un homunculus (un fel de omuleț mic în sticlă), cu care pornește înspre antichitate și pică acolo tocmai în timpul unei sărbători. Găsește acolo un ghid care să-l ducă în lumea de dincolo, ca s-o găsească pe Elena, și pornește într-o călătorie ca a lui Orfeu după Euridice, plină de pericole și dificultăți și de parlamentări cu zeități.

Doar că noi n-o vedem, că am rămas cu Mephisto, care se întreține cu niște sfincși, grifoni și urâțenii. După care pleacă și Mephisto și rămânem cu homunculusul, care călătorește pe mare cu careva dintre zeități, ca să devină și el o ființă umană. Lucru care se întâmplă când, ahem, apare Erosul în propoziție.

Și toate aventurile ar fi probabil mai interesante, dacă n-ar răsări personajele noi ca ciupercile după ploaie. Mi-ar fi plăcut să-mi pese de cineva din paginile astea.

În fine, Elena și slujnicele ei se întorc din Troia acasă înaintea soțului ei, când o servitoare bătrână îi spune că soțul are de gând s-o omoare, dar că se poate salva dacă fuge în brațele lui Faust (care arată ca un cavaler medieval). Ceea ce Elena face, iar cei doi au o relație lungă de câțiva ani de zile, în care probabil că au discuții interesante și Elena află chestii noi despre viitor, iar Faust descoperă înțelepciunea Antichității… probabil… doar că noi nu vedem nimic, că se sar câțiva ani, până în faza în care Elena și Faust au un băiat, care în clipa în care apare tot sare spre cer, din ce în ce mai sus. Până pică și moare, ceea ce o face pe Elena să dispară într-un norișor de ceață, ca să-l urmeze în lumea de apoi.

Lui Faust nu i se mai șterg amintirile, dar e ok, oricum nu-i pasă că i-a mai murit un copil și și-a mai ratat o relație. Merge înapoi la împărat, cu Mephisto cu tot, și îl ajută să câștige o bătălie. V-aș povesti cum, dar iar se introduc niște personaje și iar nu prea-mi pasă de nimeni. Ca recompensă că i-a salvat tronul, împăratul îi oferă teritoriile de pe țărmul mării.

Pe scurt, după încă niște referiri la Antichitate, Faust încearcă să scoată pământul de sub valurile mării (gen Olanda) și, în verva lucrurilor, spune că ar vrea ca acea clipă să nu se termine niciodată. E omorât de creaturile lui Mephisto și diavolul încearcă să-l tragă spre iad, dar vin îngerii, aruncă cu petale de flori peste tot și îl lovesc pe diavol cu un val de pofte sexuale, de tânjește după fiecare înger din zonă și uită de Faust, care ajunge în Rai. Ar fi interesant să știm ce părere are Faust de faptul că a scăpat ca prin urechile acului de o eternitate de tortură, dar noi vedem o grămadă de personaje (noi) din Rai filozofând, așa că asta e.

Faust, Partea a II-a are personaje care apar pentru un act, pentru o scenă, pentru o replică. Faust tot dispare pe la început, de te întrebi de ce mai e el „personajul principal”. Apar coruri și coruri de ființe supranaturale, personaje mascate, satire la adresa societății – e un tur de forță al stilurilor poetice, dar e unul incoerent. Dacă în Partea I mă distra aerul ușor haotic al piesei, Partea a II-a a descins într-un haos mult mai mare, până în punctul în care am început să-mi pun probleme legate de artă și scrieri în general.

Idei și stil versus coerență și fir narativ

După cum ziceam, Faust e un tur de forță – traducătorul explică în introducere cum a folosit Goethe versuri în stilul X sau Y pentru a reprezenta diverse perioade în timp sau acțiuni. Există un simbolism al personajelor (să fie homunculusul o altă reprezentare a lui Faust?), o critică jucăușă a evenimentelor curente (invenția banilor de hârtie), părți de comedie (sau ce-o fi vrut să fie chestia aia cu îngerii și Mephisto), multe scene care ar fi impresionante pe scenă.

Dar. Și aici e un mare dar. Partea I e oarecum lizibilă cu sau fără ajutor din partea Introducerii (mai puțin unele fire narative răzlețe) și pare să funcționeze pe mai multe planuri. Ai drama umană a lui Gretchen, care contrastează cu sentimentele de dorință pur egoistă ale lui Faust, care e incapabil să gândească la consecințele propriilor fapte. Partea umană a poveștii e bineînțeles în contrast cu imaginea de ansamblu cu diavolul și Dumnezeu. Iar povestea creștină e înscrisă într-un fel de cadru filozofic mai larg, care e mai degrabă despre natura umană și viața umanistă.

Partea a II-a în schimb pare să fie o indulgență a autorului. Sunt sigură că funcționează în direcția filozofică și poetică, dar e incoerentă. Aventurile au un înțeles simbolic, dar nu prea au un impact emoțional, pentru că n-au când să-l aibă. Acțiunea mai interesantă din Grecia Antică se întâmplă în afara scenei, evoluția lui Faust nu mă dă pe spate și nu mi se pare că omul merită o mântuire (textul ne spune că a fost salvat pentru că încă voia să acționeze, și oricine vrea să acționeze poate până la urmă să merite mântuirea, sau ceva de genul, dar zău?). Nu că Goethe ar pune prea mare preț pe mitologia creștină ca orice în afară de fundal, dar…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *