Prima lege a deserturilor

Bunică-mea obișnuia să facă niște prăjituri tocmai pe sufletul meu: pandișpane pufoase cu vișine sau caise – nu foarte dulci, fără zahăr pudrat deasupra, fără decorațiuni. Se făcea câte o tavă, se mânca în câteva ore și p-aci ți-e drumul. Niciodată nu erau în exces, ci doar cu moderație, mai ales că o tavă de pandișpan pufos poate fi dată gata și de două persoane hotărâte, nu doar de o familie întreagă.

Însă problema deserturilor a devenit o problemă în momentul în care am dat de alte bunici, care aveau altă filozofie a prăjiturilor. Țin minte și acum munți de prăjituri făcute în straturi, cu tot felul de creme și decorate cu acea ciumă a decorațiunilor românești, bombonelele colorate. Să ai prăjiturele cu cremă de cafea (maronii) decorate cu bombonele verzi, albastre și mov e un viol al vederii, lucru valabil și pentru colivă, care arată ca o bătaie de joc cu bombonele deasupra.*

Întorceam nasul la cam orice în materie de prăjituri, ca o țâfnoasă mică. Însă doresc să precizez că faptul că existau prăjituri însemna că n-aveam voie ciocolată pentru că „trebuie să le mâncăm pe astea întâi, ca să nu se strice”. Acuma, când faci o mâncare bună și o faci cu cap nu se strică pentru că n-are când. Dacă trebuie să forțezi lumea să mănânce, ceva nu e în regulă la planificare și cineva are de suferit din cauza asta. De obicei oaspeții, că sunt prea politicoși să-ți spună în față că te-ai chinuit aiurea.

Dar să ne întoarcem la subiect. Mă chinuiam să mănânc munți de prăjituri de toate felurile, „ca să nu se strice”. Ajungeau să fie și ținute în frigider, puse eventual și la congelator în disperarea de a le păstra, așa că până la urmă ajungeau să aibă gustul oribil al zombiilor culinare ținute printre noi prin criogenie. Teoria sună destul de în regulă, practica ne spune că mâncărurile prezervate așa sunt comestibile, dar nasoale.

După multe chinuieli, am avut o revelație: prăjiturile nu sunt cel mai bun aliment de pe lumea asta. Nu din cauza gustului, ci din cauză că nu sunt sănătoase. Nu sunt broccoli, nu sunt morcovi, nu sunt spanac, nu sunt salată. Dacă ar fi super-sănătoase, multă lume ar face cura cu prăjituri, în care mănânci câte una la mic dejun, prânz și cină, în fiecare zi, timp de trei săptămâni.

Ca urmare, în adolescența târzie, când a început să mi se suie și mie scaunul la cap, am formulat prima lege a deserturilor: nu mânca un desert care nu-ți place. Pentru că n-are sens.

Ideea e la mintea cocoșului, dar în timp am văzut că sunt mulți care fac aceeași greșeală pe care o făceam și eu: mănâncă „ca să termine” o chestie dulce pe care și-au luat-o fără să știe ce e, sau pe care au primit-o de la cineva care nu știa ce e/nu-i păsa/are gusturi diferite. Asta în ciuda faptului că ieși mai bine dacă nu mănânci dulciurile alea, și fizic, și psihic. Dacă vrei să chinui pe cineva, îi iei niște ciocolăți de-alea oribile într-o cutie elegantă și o să sufere cât le mănâncă, pentru că se uită la cutie și are un blocaj mental, nu poate s-o arunce.

Cred că mulți dintre noi am fost învățați de mici că trebuie să mâncăm tot ce ni se pune în farfurie, că trebuie să terminăm ce avem de mâncare (orice ar fi, chiar și chestiile nesănătoase), că e foarte bine să „mănânci orice”. E absurd, dar e deja a doua natură.

Așa că fac un anunț pentru bunăstarea publică, reiterez prima lege a deserturilor: nu mânca un desert care nu-ți place. Nu e nu știu ce filozofie, dar parcă e bine s-auzi chestia asta, mai ales când ai dat peste ceva care arată bine, dar nu e bun. Nu-ți place ciocolata proastă în ambalaj frumos? Sau nu-ți place prăjitura aruncată în brațele tale de colegă, bunică, soacră, soră sau coleg care ți-a luat-o de la cofetăria aia care nu-ți place? Apreciază intențiile celui care ți-a dat-o, dar dă-o altcuiva. Arunc-o. Folosește-o ca să scapi de maidanezii din fața blocului. Nu te mai chinui pe tine, că n-are sens. E ok. Poți să scapi de ea. E în regulă. Fără griji, fără vinovăție: scapă de ea.

Bombonele colorate pe franzelă, sau ceva de genul.

———————–

Notă de subsol: La colivă însă e scuzabil: tocmai a murit cineva, n-ar trebui să mănânci ca haplea, ci în scârbă. Bombonelele sunt acolo ca să-ți aducă aminte că viața ar putea fi bună, dar e nașpa. Noroc că se termină la un moment dat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *