Actorii să fie frumoși, că de nu…

De curând mi-au picat ochii pe un articol al unei doamne care și-ar dori ca actorii din teatru și din filmele noastre să fie mai frumoși, să aibă și ea cu ce să-și scalde ochii. A vorbit pe larg despre personaje frumoase interior și exterior, despre cum feminismul a ostracizat femeile frumoase, apreciate pentru fizicul lor și cum toată frumusețea merge la reclame și comercial.

Articolul îl găsiți aici. E ceva revistă de cultură numită „Cultura” care e susținută de „Fundația culturală română”, deci teoretic ar respira cultură și prin pori.

Mai urât de atât nici nu puteau să arate personajele lui. O eroină mică, pipernicită, voit fără pic de strălucire. La fel şi prinţul ei. Sunt ani de când tot observ cum frumuseţea fizică dispare de pe scenă.

Ar fi multe de zis, îmi plac listele, hai să fie o listă.

1. Nu prea sunt eu foarte dusă la teatru, dar am văzut actori frumoși. Chiar dacă autoarea mai sugerează, mai nu sugerează că toți cei care joacă un rol la teatru sunt urâți, nu e chiar așa, dar…

2. Machiajul face foarte multe pentru actor – cu machiajul profesionist și puțină distanță de actori, impresia de frumusețe (sau ba) se poate modifica. Deci autoarea ar putea să spună doar că vrea ca lumea să fie machiată ca să arate mai bine, în loc de mai rău, dar…

3. Nicio școală de actorie nu îți dă alt corp la schimb. Dacă ești o actriță „mică, pipernicită”, ce faci? Nu joci decât personaje secundare toată viața? Pentru că și dacă ai talent, n-ai înălțimea necesară? Cam aiurea…

(ca idee, am fost mai demult la piesa Andreei Gavriliu, Zic Zac, și mi-a rămas în minte expresivitatea ei prin dans mai mult decât felul în care arăta. Nu-mi plăcea stilul de dans, neapărat, dar avea ceva…

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=z0nabBzQm_U])

Totdeauna mi-am imaginat că, dacă arta mai produce şi desfătare, nu numai reflecţie, o actriţă sau un actor frumos nu pot decât să sporească satisfacţia. Ştiu, efectul nu ţine de raţiune, e pur şi simplu organic.

4. Da, „efectului organic” îi spunem atracție sexuală, nu fior artistic. Tuturor ne place să ne scăldăm ochii din când în când, dar nu e visul niciunui regizor (sau actor) doar să saliveze lumea după personaje. Decât, evident, dacă intenționau de la bun început să se axeze pe așa ceva. Însă ultimul lucru pe care ți-l dorești e să pui în scenă un Faust și lumea să comenteze la final doar despre cât de sexy e Mefisto.

5. În altă ordine de idei, în intimitatea proprie poți să ai ce gânduri vrei și să ți-l imaginezi pe Orlando Bloom în „Crimă și pedeapsă”, dacă asta-ți pohtește inimioara. Uneori au făcut-o alții pentru tine – și așa s-a inventat genul fanfiction, ca să nu deranjăm autorii și regizorii cu dorințele noastre ascunse, gen „să fie mai frumoși”, „să aibă alte relații”, „să fie de fapt oameni de știință” sau „o poveste mai profundă, vă rog”.

În primul rând, feminismul a aruncat anatema pe femeia frumoasă, admirată pentru calităţile ei fizice. Corp pentru plăcerea bărbaţilor şi nimic mai mult. O Barbie fără creier care îşi vinde frumuseţea. Ea sau cei ce îi aranjează imaginea. Să mă trăsnească dacă înţeleg unde a dispărut tipa aia frumoasă care are şi înţelepciune, şi nobleţe, şi – eventual –, onestitate.

6. Femeia frumoasă, admirată pentru fizic, înțeleaptă, nobilă și onestă e din ce în ce mai nerealistă cu fiecare nouă calitate. Dacă autoarea ar citi fanfiction, ar ști că ceea ce descrie ea sună a Mary Sue: un personaj plin de calități, iubit de toți, semi-perfect și care deci devine neinteresant. În forme extreme distruge narațiunea pentru că rezolvă fiecare conflict în doi timpi și trei mișcări. Trebuie deci să creezi o soartă deosebit de exagerată și crudă ca să aibă și ea ce face.

7. Nu feminismul a aruncat anatema pe femela dorită. Pur și simplu lumea se schimbă. Poate că în secolele 18-19 tânăra frumoasă, inocentă și onestă avea o logică, pentru că rudele și discreția o apărau de anumite realități, dar azi nu poți avea acel gen de femeie. Azi e măcar semi-conștientă de efectul ei – și e în competiție cu femeile care fac ceva în viață. Rolul inocentei atrăgătoare s-a restrâns spre poveștile frumușele de dragoste.

Şi atunci îmi pun întrebarea: nu cumva am căzut în partea cealaltă, a discriminării frumosului?
Dar cea mai plauzibilă explicaţie stă în acapararea lui de suporturile media. Cu scop comercial, desigur. Acolo e plin de femei frumoase şi de bărbaţi arătoşi, photoshop-aţi până la loc comanda. Acolo plouă cu forme şi culori frumoase. Care vând de la tampoane la napolitane. Acolo unde ce e plăcut ochiului se transformă în bani. Unde nu s-a auzit de artă pentru artă. Am ajuns să asociem frumuseţea doar cu vânzările.

8. Reclamele sunt făcute să atragă și nu le pasă cât de superficiale sunt. Râuri de ciocolată, aburi de cafea care te dezmiardă și câte și mai câte trăsnăi care să-ți rămână în minte sau să te facă să asociezi produsul cu ceva de bine. Cele mai faine au un șpil, o glumă, ceva; dar nu vor să-ți transmită ceva. Avantajul lor e că n-au nevoie de actori, doar de cineva care arată ok. Și, mda, se poate folosi și Photoshop, ceea ce e mai greu la teatru… Ce mi se pare mai grav e când o piesă de teatru mă lasă cu mai puțin decât o reclamă la bere (teatrul român din Sf. Gheorghe, mereu o memorie vagă, confuză și ciudată, spre deosebire de reclama de mai jos).

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=GY6uJlI-t14]

Dacă ar fi vrut, autoarea articolului de cultură din revista de cultură a fundației de cultură ar fi putut să vorbească despre, nu știu, dorința de urât din piesele românești de teatru, sau despre subiecte nasoale și ciudate care vor să te simți rău, nu bine. Sau, nu știu, să analizeze mai tare care e problema, că e a ei, nu a mea (eu nu mai merg la teatru după ce am fost vaccinată împotriva lui în Sf. Gheorghe). Dar așa, să insulți în mare o breaslă întreagă „că-s urâți”…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *