Dan Alexe – “Dacopatia și alte rătăciri românești” [comentariu]

Renunț la Dacopatia lui Dan Alexe. Aveam de gând să o citesc până la capăt ca să-i fac recenzia, dar e o carte care mă enervează la fiecare a doua pagină.

Foarte rar abandonez (complet intenționat) un volum – de obicei mă plictisesc și intenționez să revin mai târziu, dar n-o mai fac , cum s–a întâmplat cu 50 de umbre. Alteori sar peste câteva pagini, cum am făcut cu Atlas Shrugged, unde Ayn Rand a scris un capitol lung de ideologie care era fix tot ce auzisem până atunci în carte, repetat de vreo cinci ori la rând.

Însă Dacopatia a reușit performanța de a mă agasa până când am început să-mi pun întrebări filozofice cu privire la motivul de a citi o carte până la final. E un volum cu o identitate incertă, un amalgam de etimologii interesante și de păreri ale autorului, piperate cu ad hominem și cel puțin o poveste pe care un om cu o minimă decență nu ar expune-o publicului larg.

Primul capitol, „Geste și gesturi la români”, e o compilație de ceea ce aș fi descris ca „articole numai bune de blog” din cauza scriiturii și a lipsei de dovezi clare și argumentări solide. Am descoperit azi că așa și sunt: articole de pe blogul autorului. Să ne înțelegem: n-am nimic împotriva articolelor de pe bloguri, dar depinde cum încerci să le prezinți. Dacă e clar că sunt păreri, e în regulă, e interesant, dezbatem. Dacă sunt spuse cu un aer de expert/cunoscător/savant și omul dă de înțeles că știe despre ce e vorba, aștept ca părerile lui să se bazeze foarte clar pe piloni solizi. Altfel simt că e reclamă falsă și eventual o mini-înșelăciune.

Așa am aflat de la Dan Alexe că, de exemplu, călușarii au fost ar fi putut fi o societate homosexuală inițiatică. Aveți aici secțiunea, cam cum arată și-n carte. Problema e că dovezile cam scârțâie și logica e dubioasă: călușarii se îmbrăcau și vorbeau ca femeile de Rusalii (cf. Dimitrie Cantemir, că alte surse nu contează din motive de pitong), iar „bărbat care se poartă ca o femeie de Rusalii” = „homosexual”.

Așa pot să spun și eu că „bărbat îmbrăcat în urs/capră de Anul Nou” = „ritual inițiatic de bestialitate” sau „uniunea spiritului cu sufletul arhetipal ar ursului”. Poate Alexe are dreptate, poate nu, dar dacă are dreptate e din pur accident. Are același fundament științific pe care l-ar fi avut un grec din Atena antică dacă s-ar fi uitat cum pică o țestoasă din cer și ar fi zis: „Ioai, nu ți se pare că țestoasa aia are o accelerație de 10 metri pe secundă la pătrat, mai mult sau puțin?”

Dar hai să vă dau un exemplu mai clar. Își dă cu părerea despre români și muncă și aduce tangențial în vorbă și etimologia lui „tembel”.

Citez (pag. 28):

Ca o completare, trebuie menționată și atitudinea față de simularea muncii. Dovada e turcismul tembel, care în română a ajuns să însemne un nebun. În turcă, tembel nu are absolut nimic de-a face cu sănătatea mintală, ci înseamnă pur și simplu leneș și doar leneș […].

Un tembel în turcă e un leneș pe față, un leneș care nici măcar nu se preface că muncește… or, pentru un român, care trebuie permanent să se prefacă, în virtutea mecanismului ancestral de supraviețuire socială, care pretinde, așadar, că ar munci, doar un nebun nu simulează. De aici strania alunecare semantică a lui tembel de la lene spre o nebunie sau prostie pe care nimic nu o anunța în termenul inițial.

Nu e o argumentație lingvistică sau antropologică. E o părere a autorului: „românii se prefac că muncesc”, împănată cu etimologie. Dacă n-ar spune lucrurile astea în serios ar fi în regulă, dar ca lingvist/antropolog nu prea merge.

În virtutea aceleiași etimologii pot veni și eu cu o teorie: să spunem că românii de rând erau mai muncitori pre-comunism (comunismul fiind marele egalizator care a distrus dorința de muncă a multora) decât în timpul comunismului și după el. Însă „tembel” e un cuvânt mai vechi, pentru că e de origine turcă, nu rusă. Când turcii și-au instalat conducerea pe la noi, nobilimea română a început să-i cam imite: și-au luat haine turcești, au preluat din cultura turcă statul degeaba și leneveală… (parcă de la Lucian Boia am aflat astea) Oamenii de rând i-au văzut pe incapabilii ăștia de la conducere și și-au spus „sunt niște tembeli!” – adică „sunt niște leneși turciți”. Dar la un moment dat clasa conducătoare s-a franțuzit, lenea a fost ascunsă de alte năbădăi și sensul cuvântului s-a denaturat în asemenea măsură încât să reflecte caracteristica vajnicilor noștri șefi de țară – și a șefuleților de pretutindeni.

Despre turcizarea păturii superioare a societății românești am citit la Boia (cred că el era; mi-e lene să caut), dar restul raționamentului e basmul meu personal, burtologia mea. Am vreo dovadă? Nu. Ar putea fi adevărat, bănuiesc, dar din punct de vedere istoric și lingvist raționamentul meu nu valorează nici cât o ceapă degerată – fix ca al lui Dan Alexe, de altfel. Nici el, nici eu nu aducem dovezi concrete. Amândoi facem speculații imaginative. Aaaa, că sună logic, că e o părere care ar avea sens – da. Dar științele, fie ele și umaniste, nu se bazează pe păreri. Ironia sorții, Dacopatia și alte rătăciri românești prezintă rătăcirile autorului ca fiind măcar semi-valide, chiar dacă Alexe critică rătăcirile altora.

În al doilea capitol, „Dacopatie și Athos”, Alexe critică extrem de dur persoanele care au venit cu teorii aberante despre istoria românilor și îi ia la rost pentru lipsă de dovezi și invenții crase. Ceea ce cam ipocrit, dacă luăm în considerare ce zic mai sus. Însă ceea ce m-a făcut să pun cartea deoparte și să mă gândesc serios la abandonarea ei a fost atitudinea lui Alexe față de cei pe care-i critică:

Psihopatul pseudo-savant Edgar Saks (p. 104)

Atât de lipsiți de cele mai elementare cunoștințe lingvistice și istorice sunt acești oameni profund deranjați mintal (p. 104)

Dementul protocronist albanez (p. 108)

De la alții am înțeles că acesta ar fi „umor”. Întâmplător am umor, știu cum arată, am mai văzut așa ceva. Ce e aici e ad hominem – și nici măcar o variantă relativ inocentă, de o ironie ușoară (zevzec, nebun, imbecil în accepțiune Eco-istă etc.), pe care aș mai putea s-o înțeleg. Am căutat să văd dacă nu cumva Edgar Saks ar fi fost internat la psihiatrie, diagnosticat cu vreo boală – sau măcar un criminal, ca să justifice folosirea lui „psihopat”. Nimic de genul: Saks e „psihopat” pentru că Alexe nu se poate limita la combaterea ideilor lui, ci trebuie să arunce cu invective în mijlocul raționamentului.

Aș avea și eu câteva invective pregătite pentru Alexe… dar articolul acesta nu e locul potrivit pentru ele.

Apoi, în același capitol despre dacopatie, Alexe descrie vizita lui la Athos împreună cu Gigi Becali. Povestește el ce povestește despre călugării izolați de lume care cred că dacii au fost primii pe lume, dar se abate din drum și ne spune că la un moment dat Becali nu prea-l mai înghițea. De ce? Printre altele, poate și pentru că Alexe a dat peste Becali într-un moment intim, când era la spovedanie și plângea, surprinzându-l deci într-o poziție vulnerabilă și personală. E o scenă pe care Alexe ne-o descrie cu savoare și lux de detalii.

De la asta m-aș aștepta de la un hăhăit de pe net căruia i se pare amuzant să arunce cu invective și să arunce la gunoi intimitatea cuiva pentru că e un personaj public neiubit de intelectuali. Alexe genul de persoană care consideră că insultele sunt ok, dacă nu ne place omul – și că intimitatea altora nu valorează mare brânză.

Respectul meu pentru Alexe a scăzut cu fiecare „banc” și a ajuns în abisuri la povestea cu Becali, care nu era cerută de absolut nimic din carte. Ce relevanță are spovedania lui Becali pentru subiectul dacopatiei? Dar pentru miturile naționale? Fix zero barat. E o răutate gratuită.

După cum ziceam, cartea m-a enervat prin stilul amestecat de cultură și mahala, de explicații lingvistice scrise cot la cot cu împunsături din răutate. Poți fi un intelectual care discută despre finețuri de lingvistică și istorie, sau poți să faci un mișto crunt și dur la adresa celor care nu-ți convin – înțeleg ambele ipostaze. Dar combinația e nefericită – intelectualul miștocar! Omul cult și educat, dar lipsit de obraz! Am trăit s-o văd și pe asta.

Ce mă frapează e că volumul e publicat la Humanitas, care e teoretic o editură serioasă. Sigur, am auzit critici la adresa tuturor autorilor bine vânduți de acolo, dar de obicei erau ale colegilor de breaslă care vedeau lucrurile mai nuanțat, sau mai altfel. Aici însă problemele sunt mari: nu argumentația lingvistică e proastă (nu m-am obosit să-l verific pe Alexe), ci abordarea cu totul. Iar cineva de la Humanitas și-a dat acordul ca Dacopatia să apară în forma curentă: păreri presărate cu invective, etimologii și cursuri despre istoria limbii. Pe lângă descrieri ale limbii țigănești, Alexe scrie și despre „Mitologia Vămii Vechi”, „De ce sunt posace româncele?”, „De ce nu au românii mafie ca în Balcani?” Cineva de la editură s-a uitat la struțocămila asta și a zis „Dap, e bine așa, hai s-o dăm la tipar”. O alură de carte bine cercetată, care înconjoară un miez de opinii fără o argumentare clară… de ce, Humanitas? De ce?

Bănuiesc că sunt două direcții din care-mi poate veni un reproș:

1. Că nu sunt lingvistă și nu înțeleg cu adevărat înțelepciunea lui Alexe – la care răspund că, deși nu a fost materia mea favorită, am făcut și eu vreo 3 ani de LEC (lingvistică predată de catedra de engleză) și 1 an de introducere în lingvistică (predată de catedra de orientale). Se adună și măcar câteva noțiuni de bază despre ce e acest domeniu tot am. În plus, ca lingvist, Alexe se apropie primejdios de tare de anumite erori. Din etimologii faci ce vrei, dacă-ți dorești cu adevărat. Sunt interesante, dar poți croi orice basm îți pohtește inimioara pe baza lor, după cum demonstrează și el și demonstrez și eu.

2. Că de fapt volumul nu se vrea unul argumentat ca la carte (sau ca în cărțile „serioase”), ci o colecție de eseuri cu părerile autorului. Caz în care vine întrebarea: atunci de ce atacă părerile nefondate ale altora fără să indice clar că și ale lui sunt la fel de nefondate? Mai puțin abracadabrante, e drept, dar atât de mult ne amețește cu etimologiile și gramatica diverselor limbi încât la un moment dat mai-mai că-l crezi pe cuvânt doar pentru că-ți aruncă în cale informații care strălucesc frumos. Neînțelegerile se iscă din mai puțin de atât, ultimul lucru pe care ni-l dorim e să avem alexopați peste câțiva ani. Bineînțeles, critica asta vine pe lângă faptul că aruncă invective în stânga și-n dreapta și că n-are deloc discreție.

Renunț la Dacopatie fără păreri de rău. Există bloguri care mă interesează mai mult, lingviști mai profunzi și scriitori care mă irită mai puțin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *