Câteva cărți de Agatha Christie

Una dintre primele cărți pe care le-am citit în engleză a fost un roman scris de Agatha Christie, By the Pricking of My Thumbs (tradus la noi prin ’90, cu titlul „Când mă furnică degetele”). Am rămas cu impresia de mister ciudat, cu nuanțe supranaturale și o atmosferă memorabilă. Tot cam în aceeași perioadă am mai citit și Zece negri mititei, care nu m-a lăsat cu fiori pe coloană, dar care mi s-a părut la vremea respectivă o carte excelent construită, cu un schepsis genial.

Numai că eu eram atunci prin gimnaziu, pe vremea când mi se păreau extraordinare și unele cărți bine scrise, și unele cărți prost scrise, așa că m-am reapucat de Agatha Christie cu o oarecare emoție.

Bine, aveam emoții și pentru că m-am reapucat să o citesc pe Christie în traducerile de la Rao, iar traducerile în România sunt uneori superbe, uneori în regulă și alteori distrug fără milă originalul.

Din fericire, cărțile sunt ușor de citit. N-am stat să le compar cu originalele (n-am simțit nevoia), dar traducerile sunt fluente, plăcute, fără ciudățenii și împleticiri în cuvine. Singurul lucru care îmi sare în ochi în fiecare volum e verbul „a replica”, folosit bănuiesc pentru a traduce „to reply”. „A replica” înseamnă, inclusiv în Dex, „a da o replică”, „a răspunde”. Deci e corect. Doar că nu prea se folosește în vorbirea curentă, altfel am auzi de-astea: „I-am zis să ducă gunoiul și știi ce mi-a replicat?!…” „Tu să nu-mi replici mie cu de-astea!” „Profa a întrebat cât face doi plus doi și i-am replicat că 4.” Nu prea le auzi.

Altceva, tot legat de traducere, dar care nu m-a zgâriat pe urechi: Miss Marple rămâne Miss Marple și în traducere, de parcă prenumele ei ar fi „Miss”. Toate celelalte Miss-uri sunt traduse ca „domnișoare”. Cred că motivul pentru care ea nu e „domnișoara Marple” e că lumea a auzit des de „Miss Marple”, dar eu aș fi tradus și Miss-ul, pentru că ne spune ceva din prima despre personaj: e o domnișoară bătrână, care n-a fost căsătorită niciodată, deci e normal că locuiește singură, că are o oarecare independență și foarte mult timp liber în care să studieze „natura umană” și că cea mai apropiată relație de rudenie o are cu nepotul Raymond.

Primul volum pe care l-am luat a fost Crimă la vicariat, pe care l-am terminat în vreo 2-3 zile. Mi s-a părut o carte polițistă foarte în regulă. Distractivă, cu mult dialog, cu câte o observație amuzantă – ca să parafrazez din memorie: „cuvintele din poeziile lui nu erau niciodată scrise cu literă mare, ceea ce e, dacă nu mă înșel, esența modernității”. M-a prins, m-a făcut să dau pagină după pagină. Era un mister antrenant, chiar voiam să-mi dau seama cine e ucigașul și să încerc să văd dacă mă prind. Însă, chiar dacă e o carte de păstrat în bibliotecă, nu prea mi s-a părut că ar avea acea notă de geniu care-i e atribuită deseori Agathei Christie. Chiar și comparată cu amintirile mele, nu-mi dădea nici fiori pe coloană, nici nu m-a dat pe spate la final.

Am luat următoarea carte, Jocuri de oglinzi. Aceeași senzație: e interesantă, m-a prins, dar parcă tot îi lipsește ceva. Miss Marple e simpatică și aici, la fel cum era în Crimă la vicariat. Însă am senzația uneori că deducțiile ei sunt mai puțin bazate pe evenimente, cât sunt bazate pe faptul că Agatha Christie știe exact cine e ucigașul, cum a înfăptuit crima și de ce.

Mai exact: mi s-a părut nu o dată că pot exista mai multe explicații care să corespundă faptelor și persoanelor descrise, dar Miss Marple o alege inevitabil pe cea corectă nu pentru că e cea mai bună în context, ci pentru că narațiunea o cere. Comentariile ei obscure sunt cele care te ghidează, ca cititor, către înțelegerea situației. De aceea, Marple nu se poate înșela: fără ea descifrarea crimei e imposibilă.

13-probleme-editia-colectionarului_1_fullsizeAsta nu e o problemă când ai de gând să petreci câteva zile citind romane polițiste pentru pură distracție, dar parcă nu prea bate nici cu imaginea Agathei Christie ca maestră a genului, nici cu amintirile mele din gimnaziu. Rezolvările ar trebui să fie ascunse la vedere, să fie clare când te uiți înapoi la acțiune și să nu-ți lase loc de dubii. O carte bună respectă toate regulile genului, dar o carte excelentă oferă și ceva în plus.

Volumul 13 probleme, tot cu Miss Marple în rolul detectivului principal, confirmă ce am spus mai sus: e vorba de 13 cazuri, rezolvate toate de aceeași domnișoară bătrână cu viteza cu care o mâță dă din mustăți. Mai exact, un cerc de prieteni se întâlnește din când în când la cină, iar unul dintre meseni povestește despre un caz ciudat de crimă, apoi ceilalți încearcă să-l rezolve. Miss Marple e bătrânica pe care toți o cred prea retrasă în societatea rurală ca să aibă vreo rezolvare bună, dar merge mereu la sigur, venind în câteva minute cu rezolvarea pe care alții n-au găsit-o în luni și ani de zile. Ba mai mult decât atât, atunci când ea însăși povestește un caz, nu lasă pe nimeni altcineva să încerce să-l rezolve, ci oferă răspunsul de-a gata.

Ca să subliniez: nimennu o eclipsează pe Miss Marple. Nimeni. 

ultimele-cazuri-ale-lui-miss-marple-editia-colectionarului_1_fullsizeEi bine, cam în clipa asta s-a prins cineva că de o lună întreagă aveam Crimă la vicariat trecută în dreapta blogului, la „Acum citesc” și că totuși e ciudat să-mi ia atât de mult timp un volum ușurel de vreo 2-300 de pagini. Ceea ce, da, cam bate la ochi. Doar că nu mă înduram să-mi spun părerea despre Christie, pentru că între timp dădusem și de Ultimele cazuri ale lui Miss Marple. (și, bine, între timp mai citeam și altceva, pentru că pe Christie o am în format fizic și când plec pe undeva nu-mi iau de obicei decât Kindle-ul)

Dar Ultimele cazuri au început să fie interesante: majoritatea „cazurilor” sunt cele tipice, în care simpatica și agera domnișoară Marple descoperă rapid răufăcătorii… dar două povestiri nu sunt despre ea. De fapt, nu sunt nici măcar povestiri polițiste. Nu știu ce caută într-un volum care o are pe Marple pe copertă, dar mă bucur că au fost acolo.

„Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” sunt povestiri supranaturale, stranii, care mi-au dat fiori. Fără detectivi, fără rezolvări: pur și simplu genul de povestiri la care te-ai aștepta într-o antologie de fantazie și horror.

Atunci mi-am zis că poate ar trebui s-o las pe Miss Marple în pace puțin. Dacă fiorii de care-mi aminteam există, totuși, înseamnă că părerea mea foarte bună despre Zece negri mititei putea să fie bazată pe criterii cu care aș fi de acord și acum.

res_0c09d09c699f5fa2ac86b88d141fafe2_fullAm ezitat puțin dacă să reiau Zece negri mititei, dar până la urmă mi-am zis că încă țin minte schepsisul. Așa că m-am îndreptat spre un volum de care tot auzisem: Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd, care-l are ca detectiv pe Hercule Poirot.

Cartea începe cu același gen de atmosferă de sat în care toată lumea se știe cu toată lumea cu care mă obișnuisem din volumele cu Miss Marple. Însă parcă aici descrierile sunt ceva mai puternice decât cele din celelalte cărți. Am simțit din prima o oarecare antipatie pentru narator și sora lui, care sunt genul de oameni ușor neplăcuți care locuiesc împreună de prea multă vreme și se urăsc un pic. Mi-a părut rău de Ackroyd, am suspectat pe rând fiecare persoană din casă că ar fi comis crima: sigur e nepotul, care se purta ciudat (și care s-a prefăcut a fi străin!), ba sigur e fata care prea pare veselă din cauza moștenirii – ba nu, e secretarul, că mă calcă pe nervi veselia lui. Ba nu, e cumnata, că prea face pe naiva!

A fost romanul în care am simțit cu adevărat acel ceva care a făcut din Agatha Christie o maestră a cărților polițiste: o crimă excelent construită, o atmosferă palpabilă, personaje interesante și ceva care să-ți rămână bine înfipt în memorie.

Mi se pare că Arthur Conan Doyle e mult mai constant în Sherlock Holmes – poveștile lui sunt în general excelente, ceea ce explică pe undeva și dorința de scoate film după film, serial după serial și carte după carte după seria originală. Agatha Christie mi se pare însă că are povești de o calitate mai variabilă. Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd probabil că-mi va rămâne în amintire mai clar decât majoritatea poveștilor despre Sherlock Holmes… dar cele 13 probleme au început la un moment dat să mi se pară previzibile și nu foarte impresionante.

Christie se bazează mult mai tare pe „natura umană”, după cum ține să ne repete des: pe motive, pe caracterul persoanelor implicate, pe relațiile, geloziile, ciudățeniile oamenilor. A.C. Doyle e mai degrabă un maestru al indiciilor ciudate și al cunoștințelor generale ciudate și detaliate. Christie povestește mai degrabă așezat (și Miss Marple poate descoperi ucigașul chiar și croșetând în fotoliu), Doyle nu ezită să-și arunce personajele în mijlocul aventurii. Sunt două genuri diferite ale romanelor polițiste și pe undeva cred că-l prefer pe Doyle, cu atitudinea lui implicată și „științifică”. Dar și Christie m-a prins acum cu Roger Ackroyd, la fel cum m-a prins demult cu Zece negri, cu puterea de a ascunde criminalii în moduri neașteptate, cu observații ușor ironice, cu descrierea unor personaje și situații interesante. Chiar dacă a trebuit să citesc mai multe cărți de-ale ei până să dau peste una care să-mi placă cu adevărat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *