De ce nu ne plac descrierile din cărți
Vă mai aduceți aminte cum, prin școală, săream pasaje întregi de descrieri inutile? De exemplu, începutul lui Ion, de Liviu Rebreanu. Bine, eu recunosc că în cazul lui Ion am mers un pic mai departe și am sărit cartea cu totul, astfel încât nici azi n-o știu decât din rezumate.
Am citit însă începutul lui Ion, care este despre un drum. Drumul vine, trece pe undeva, mai vine un pic și iar trece pe altundeva, după care mai vine vreo trei pași și iar trece prin alt loc. Drumul lui Rebreanu continuă să viziteze zona ca un turist rătăcit care crede că orice e la țară e pitoresc, în timp ce clasele de liceu, forțate să se uite la pozele lui de călătorie (pline de degete intrate în cadru) adorm leneș pe bănci.
Nu e însă vina tuturor descrierilor de pe lumea asta: Marquez a reușit să scrie cărți întregi pline de descrieri și să fie interesant. Jules Verne are și el momentele lui descriptive și totuși nu îți vine să te împuști de plictiseală (decât dacă ai prescurtările făcute de Adevărul).
Însă trebuie să ai o anumită finețe ca să știi ce „pozezi” cu o descriere. De cele mai multe ori, descriptivii amatori încep așa:
În dormitor era un pat.
Acuma, bineînțeles că era un pat. E destul să spui „dormitor”, că ai implicat deja ideea de pat. Autorul se uită, vede că e cam sec, simte nevoia să adauge ceva:
În dormitor era un pat în care se putea dormi.
Tot sec? Mai descriem!
În dormitor era un pat în care se putea dormi. Așternuturile erau albastre.
Uneori contează că așternuturile sunt albastre. Poate cineva din casă urăște albastrul, iar așternuturile albastre sunt un act de rebeliune. Sau poate că e vorba de atmosferă. De cele mai multe ori, însă, nimănui nu-i pasă de culoarea așternuturilor. Își imaginează o culoare oarecare, la fel de bună ca albastrul.
Autorul poate își să seama însă că dormitorul lui n-are nimic special și că ar fi bine să clădească lumea, ca să demonstreze că n-aruncă tot felul de chestii din burtă:
În dormitor era un pat în care se putea dormi. Așternuturile erau albastre. Perdelele erau albe și cumpărate de la Kovenhaus.
Uneori, însă, firma inventată, Kovenhaus, nu mai apare nicăieri. Poate să fie și o firmă reală, tot nu interesează pe nimeni decât dacă se leagă de ceva. Însă unii autori insistă:
În dormitor trona un pat în care se putea dormi. Așternuturile erau albastre. Perdelele erau albe și cumpărate de la Kovenhaus. Existau și două noptiere de lemn, de o parte și de alta a patului, cumpărate de la Beechmarkt, iar de pe fereastră se vedeau magazinele Klover și Anka, iar în depărtare se zărea impunătoarea fabrică de săpun care se afla vizavi de micul parc Regina Johanna.
Și cu asta, obțin un paragraf pe care cititorii îl vor sări. E un pasaj inventat, dar nu diferă prea mult de unul din Rebreanu:
pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnesti, mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apa de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe subt Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.
(Singura mea întrebare e de ce ai bea vreodată apă de la „Cișmeaua Mortului”.)
Uite așa, am decis eu în liceu să nu citesc Ion. Mi-era și lene și nici n-aveam cartea la îndemână, așa că am ajuns să citesc Stăpânul inelelor. Ca mulți alții, am sărit peste diverse descrieri și cântece, dar măcar era plin de bătălii, de copaci vorbitori, de orci și elfi.
Sunt sigură că făcuse intenționat plictisoșenia de mai sus (sau așa ar insista profii de română de pretutindeni). Și chiar dacă lui așa „i-a ieșit”, unii au făcut descrieri și mai lungi, și mai plitisitoare pentru motive clare și politice: Victor Hugo are zeci de pagini despre clădirile din Paris și cine și ce a construit și de ce prin „Cocoșatul de la Notre Dame”, pentru că voia să facă reclamă arhitecturii gotice, în așa fel încât să se implice mai multă lume în conservarea ei.
Însă nu trebuie ca descrierile să fie nasoale. Știm de la Marquez că poți să scrii aproape numai descrieri și să ai un roman citit din scoarță-n scoarță – iar el nu e singur. Descrierile care te țin cu ochii pe pagină au de obicei câteva trăsături:
- îți spun despre ce ți-ar atrage atenția, dacă ai fi acolo. Nimănui nu-i pasă că în dormitor e un pat, dar dacă pe noptieră e un pistol, deja devine interesant. Un covor de la o anumită firmă nu e interesant, dar când fiecare obiect din casă e de la aceeași firmă, deja sună a obsesie.
- îți atrag atenția asupra detaliilor care vor fi relevante în context, fără să le ascundă printre detalii irelevante. Dacă acțiunea se învârte în jurul unor așternuturi furate, o să ți le descrie explicit și lung, ca să știi pentru ce se agită lumea.
- au și ele o poveste de zis, nu există doar pentru a exista. De exemplu, poți avea pe perete un portret al unei mătuși scunde și bondoace care a furat odată o căruță cu fân.
Se pot scrie. Există. Pur și simplu nu se spune clar de ce sunt mai interesante și cum sunt construite. (Oare n-ar fi mai util de discutat așa ceva decât să se bată apa în piuă la nesfârșit cu metafore și alte figuri de stil? Alea sunt atât de inutile încât nici măcar Mircea Cărtărescu, care predă filologie la UniBuc, nu știe exact ce este o metaforă și ce nu.)