Hei, Adevărul! De ce nu zici că l-ai prescurtat pe Verne?

Ah, merde. Zilele astea, după ce am terminat cu Cimitirul din Praga (recenzia va sosi în curând), m-am aruncat asupra colecției Jules Verne, de la Editura Adevărul Holding. Întâi am fost impresionată pozitiv de ediție: arată ca vechea colecție Verne, pătrățoasă, cu coperți cartonate, pagini cu scris mare, dar făcute îngrijit și plăcute la citit. Mai sunt greșeli pe ici, pe colo, litere lipsă și alte probleme tipografice, dar nu e chiar atât de deranjant. Nici măcar tendința dubioasă de a pune virgulă după semnul întrebării sau al exclamării nu m-a perturbat. (poate sunt eu Zen zilele astea, totuși, că începe să bată la ochi ușurința cu care trec peste toate)

Însă mă mirau două lucruri: o dată, că țineam minte cărțile lui Jules Verne ceva mai lungi – un lucru pe care l-am pus pe seama amintirilor mele din copilărie, când citeam mai greoi; apoi, țineam minte că Jules Verne scrie mai interesant – un lucru pe care iar l-am pus pe seama amintirilor mele din copilărie și a nostalgiei.

Eh, dintr-o curiozitate am căutat ceva în vesiunea în engleză a „20.000 de leghe sub mări” și am constatat că socoteala din română nu se potrivește cu cea din engleză – mai un dialog era rezumat printr-o descriere, mai lipsea câte ceva. După încă niște căutări, am dat peste și am dat peste varianta scanată după ediția franceză din 1871 și am confirmat problema: nu varianta în engleză a adăugat ceva, ci varianta în română a tot scos.

Oy! Adevărul! Ceea ce faceți voi au mai făcut și alții – există versiuni prescurtate ale diverselor cărți în întreaga lume. Însă de obicei sunt semnalate prin ceva, scrie pe copertă un „abridged”, ceva, să știi și tu ce citești.

Am căutat pe net și până acum nu i-a tras nimeni la răspundere pe Adevărienii ăștia care nu prea le au cu adevărul – poate că nu și-a bătut nimeni capul s-o facă, poate n-a remarcat nimeni. Ceea ce nu înseamnă că e ok. Am studiat zonele de informații despre carte, am văzut cine sunt traducătorul, directorul general, directorul executiv, project managerul, redactorul, tehnoredactorul, corectorii, cine a făcut grafica și ilustrațiile. Văd telefonul, faxul și adresa editurii Adevărul Holding – dar nu văd să scrie nicăieri că e o ediție prescurtată. Am căutat să văd dacă există versiuni diferite ale textului (cum există pentru Dorian Gray și „Magicianul” lui Fowles), dar n-am găsit nimic în acest sens.

Deci, care e faza?… De ce n-ați scris și voi pe undeva „20.000 de leghe sub mări: Ediția prescurtată ‘Magazin oceanic’ – conține toate enumerările de specii de pești, dar am eliminat din dialoguri”? E greu? E neplăcut? Păi și să fii descoperit cu mâța-n sac e cam nasol. Ce-aveți de zis în apărarea voastră? Există o ediție scurtă, semnată de Verne, pe care ați ales-o la traducere și mă iau eu degeaba de voi? Sau e prescurtată asta un pic pe șest?

——————————–

Zona de citate și comparații, pentru curioși

Pe mine m-a apucat să mă uit la alte ediții când eram la pagina 257, unde scria așa:

-Sunt animale primejdioase?, mă întrebă Conseil.

-Nu, am răspuns eu, doar dacă le atacăm. Când o focă își apără puiul, furia ei e grozavă. Atunci se întâmplă să sfărâme în bucăți barca pescarilor.

-Are dreptul acesta, zise Conseil.

-Nu te contrazic.

În depărtare se auzeau mugete puternice, asemenea celor ale unei cirezi de rumegătoare. Ne-am îndreptat spre locul de unde provenea zgomotul asurzitor și de pe o înălțime am zărit o mare câmpie albă, acoperită cu morse. Aceste animale se jucau și strigătele lor erau de bucurie, nu de furie.

Morsele seamănă cu focile în ceea ce privește forma trupului și a picioarelor. Dinții de jos lipsesc, iar cei de sus sunt niște colți lungi de optzeci de centimetri și cu circumferința de treizeci. Acești dinți, dintr-un fildeș tare și fără dungi, mai trainici decât ai elefantului, sunt foarte căutați.

Să lăsăm în legea ei varianta în engleză și să trecem direct la ediția din 1871. Pasajul transcris de mine începe de pe la mijlocul paginii – continuă și pe pagina următoare:

Ca să luăm varianta scrisă, o trec aici. Cu bold sunt porțiunile care au rămas, cu italice ce s-a prescurtat în română… din câte mă pricep cu franceza mea de baltă.

« Ce ne sont pas des animaux dangereux ? me demanda Conseil.

— Non, répondis-je, à moins qu’on ne les attaque. Lorsqu’un phoque défend son petit, sa fureur est terrible, et il n’est pas rare qu’il mette en pièces l’embarcation des pêcheurs.

— Il est dans son droit, répliqua Conseil.

— Je ne dis pas non. »

Deux milles plus loin, nous étions arrêtés par le promontoire qui couvrait la baie contre les vents du sud. Il tombait d’aplomb à la mer et écumait sous le ressac. Au-delà éclataient de formidables rugissements, tels qu’un troupeau de ruminants en eût pu produire.

« Bon, fit Conseil, un concert de taureaux ?

— Non, dis-je, un concert de morses. Ils se battent ?

— Ils se battent ou ils jouent.

— N’en déplaise à monsieur, il faut voir cela.

— Il faut le voir, Conseil. »

Et nous voilà franchissant les roches noirâtres, au milieu d’éboulements imprévus, et sur des pierres que la glace rendait fort glissantes. Plus d’une fois, je roulai au détriment de mes reins. Conseil, plus prudent ou plus solide, ne bronchait guère, et me relevait, disant :

« Si monsieur voulait avoir la bonté d’écarter les jambes, monsieur conserverait mieux son équilibre. »

Arrivé à l’arête supérieure du promontoire, j’aperçus une vaste plaine blanche, couverte de morses. Ces animaux jouaient entre eux. C’étaient des hurlements de joie, non de colère.

Les morses ressemblent aux phoques par la forme de leurs corps et par la disposition de leurs membres. Mais les canines et les incisives manquent à leur mâchoire inférieure, et quant aux canines supérieures, ce sont deux défenses longues de quatre-vingts centimètres qui en mesurent trente-trois à la circonférence de leur alvéole. Ces dents, faites d’un ivoire compact et sans stries, plus dur que celui des éléphants, et moins prompt à jaunir, sont très recherchées.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *