În care pun sub semnul întrebării codul moral al unui lector universitar

Am dat întâmplător astăzi peste un articol din Dilema Veche, în care lectorul universitar de la Facultatea de Filozofie a Universității din București, dr. Constantin Vică, condamnă plagiatul, dar apără cu drag pirateria, deși amândouă pot fi considerate furt intelectual.

Să vedem o parte din ce spune:

Un plagiator nu este un pirat. Plagiatorul se amestecă fraudulos în bunul mers al lumii ideilor și nu face decît să încarce sistemul cu zgomot – în tot acest timp înșelîndu-ne pe cei care i-am acordat atenție. Piratul online face altceva: deschide accesul către această lume a celor care nu și-l permit, făcîndu-i părtași la jocul mai mare al transmisiunii culturale. Pirateria e un mod de a aduce recunoaștere publică pentru autor, pe cînd plagiatul este atît un mod imoral de a-l trata pe autor ca pe un nimeni (non-recunoaștere), cît și de a înșela buna credință a publicului. Copiatul qua piraterie este salutar în condiții de inegalitate. Valoarea sa morală vine din intenția sa nobilă. Nu același lucru putem spune despre plagiat.

În Evul Mediu, de exemplu, când nu exista internet, nu erau xeroxuri, nici indigoul nu era la modă și nici tiparnița, scriitorii se mai atașau de câte un bogătaș și produceau opere sub protecția lui – ca un fel de salariați, ca să zicem așa. Nu era o problemă să se mai inspire din diverse locuri; Chaucer mai lua idei de la Boccaccio, Shakespeare mai lua descrieri de prin Virgiliu. Într-un fel e plagiat. În alt fel, era acceptat – ba chiar era de așteptat să preia o mare parte din scriitură din alte locuri: descrieri, fir narativ… Da, fără atribuire – doar n-o să te apuci în prima strofă să zici:

Multe-aici am inventat
Dar și de la Boccaccio-am luat
Sper că nu s-a supărat –
Că uite, l-am lăudat!

Doar că nu mai suntem în Evul Mediu, așa că avem alte moduri în care recompensăm gânditorii. De exemplu, el nu e un filozof la curtea nobiliară, ci un profesor universitar. Iar scriitorii nu sunt Chauceri care primesc vin de la curtea regală, ci primesc drepturi de autor în funcție de exemplarele vândute.

Dar să ne întoarcem la plagiat versus piraterie. Constantin Vică e de părere că plagiatul e rău, pirateria e bună. Eu o să zic altfel: plagiatul e mai rău – însă nu din cauză că s-ar „încărca sistemul cu zgomot” – dacă se pierde originea unei idei, nu înseamnă că ideea nu rămâne valabilă. Nu, eu spun că e mai rău pentru că persoana care face un plagiat pretinde a fi ceva ce nu este.

Plagiatorul e un hoț și falsificator. Găsește o idee și și-o atribuie pentru a-și crește valoarea personală – poate vrea să ia o diplomă prin care să aibă acces la un loc de muncă mai bun sau la un salariu mai mare. Poate că vrea să devină faimos sau plăcut de alții sau să fie considerat inovator – sau să agațe o tipă pe care s-o vrăjească cu modul în care a inventat el gaura din gogoașă. E un om care minte despre sine cu bună știință.

Un pirat e doar un hoț. El nu minte despre sine, nu fură lauri – el fură doar lucruri. Nu și le atribuie, nu spune că el le-a creat; atâta tot că înainte nu le avea, așa că și-a făcut rost de ele pe diverse căi neoficiale – cam așa cum făceam și eu rost de zmeură din tufa vecinilor, când nu erau atenți.1)Pe principiul: oricum n-au numărat ei zmeura și o face tufa, n-o fac ei, deci ce mare pagubă?

Spune Constantin Vică:

Nu mai copiez de mînă, ca omologii mei din alt ev, nici cu ajutorul chimiei, la indigo, pur și simplu copiez corect, identic, orice formațiune de biți care îmi stîrnește interes. Copiez din datoria de a păstra ce mi se pare relevant, de a participa la multiplicarea surselor gîndirii. […]S-au strîns bibliografii o mie și sute de sertare digitale pline pînă la refuz cu copii identice ale unor documente de aiurea (ce scandal metafizic!) stau prinse în arborele structurat al cunoașterii pe care, ca un nostalgic amator iluminist, l-am dat bibliotecii și laboratorului meu de lucru.

Pentru Constantin Vică, asta nu e o problemă. Recunoașterea i se pare suficientă – și poate sunteți de acord cu el, dar trebuie să vă spun o chestie: oamenii care lucrează în mediul academic sunt plătiți pentru recunoaștere.

Dacă nu știți, treaba profesorilor universitari e să facă cercetare și să publice tot ce pot în reviste de specialitate, să publice cărți, să publice articole – orice ar fi, dar să publice. Problema nu e să fie citiți de cât mai mulți, să fie populari, să vândă revistele respective – problema lor e să publiceExistă multe obstacole în calea publicării, dar odată ce au obținut-o, restul contează prea puțin. Sunt punctați în funcție de publicații și, ca să scurtăm toată povestea, își păstrează slujbele sau sunt promovați în funcție de publicații. Și, eventual, în funcție de cât de citate sunt acele publicații.

De-asta cei din lumea academică își pun o grămadă de articole gratis pe academia.edu. Pentru că nu au nimic de pierdut. După ce au fost publicați undeva, nu mai contează. Sau poate contează – dar doar pozitiv, pentru că vor să fie publicați, citiți și menționați de cine trebuie ca să avanseze în carieră. Există câteva probleme cu modelul ăsta, dar n-o să discutăm despre ele aici.2)Una dintre ele ar fi că universitățile plătesc profesorii în funcție de ce publică în reviste/la edituri de specialitate, care pot fi create de persoane din afara mediului academic, care apoi le vând pe bani buni universităților – practic e o scurgere de fonduri pe acolo și nici universitățile mari nu au acces la tot ce vor, deși profesorii lor probabil că produc articole cu suficientă influență încât să merite să aibă acces.

Constantin Vică, la fel ca orice alt cadru universitar din România, nu poate câștiga bani în mod direct de pe urma ideilor lui.3)Exclud de aici Cărtăreștii, care publică literatură și iau drepturi de autor de pe urma cărților în paralel cu cariera universitară. Însă majoritatea celor care publică depind de vânzări, dacă vor să și câștige niște bani din asta, ca să nu trebuiască să facă asta doar ca hobby în weekend sau seara.4)Sau de reclame, în cazul blogurilor/ziarelor online. George R.R. Martin nu reușește să termine seria aia și doar la scris lucrează, vă dați seama dacă ar avea și o slujbă de zi cu zi? Pentru că dacă nu lucrezi în lumea academică, nu primești niciun beneficiu indirect de pe urma unei cărți publicate și nevândute. Am un amic programator care a scris un articol care a fost publicat pe undeva – n-am auzit să-i fie luat în considerare în momentul în care se hotărau măririle de salariu.

Prin asta, nu vreau să spun că e ceva rău în faptul că oamenii din lumea academică au publicarea drept criteriu de performanță – e ok, toți avem criterii. Dar Constantin Vică nu prea s-a uitat pe fereastra turnului lui de fildeș ca să vadă cum merge lumea pe-acolo.

Așa că, într-un fel a tras o linie: până la ce face el (inclusiv), furtul intelectual e o chestie bună, de mândrie, de laudă, un mod de a arăta cât de pasionat e de acel lucru. În momentul în care cineva se leagă de munca lui și de drepturile lui intelectuale, atunci da, e nasol.

Pirateria e un mod de a aduce recunoaștere publică pentru autor, pe cînd plagiatul este atît un mod imoral de a-l trata pe autor ca pe un nimeni

Pentru oamenii care cred că pirateria e bună pentru că aduce recunoaștere, autorul e un nimeni. Autorul e mort. Autorul e persoana aia care spune, „Bre, vreau să mănânc și eu un covrig din munca mea”, iar piratul e cel care zice, „Nț, sunt sărac, consum întâi și văd dacă meriți banii după.”

Pentru o editură – hai să zicem Editura Datagroup, ca să nu se cârâie că Nemira sau Humanitas au bani pentru că sunt mari blabla – vânzarea e importantă. Recunoașterea e importantă pentru că aduce vânzări. Scriitorii nu pot mânca recunoaștere. Redactorii nu pot mânca recunoaștere. Traducătorii nu pot mânca recunoaștere. Cei de la tipografie nu pot mânca recunoaștere. Contabilul nu poate mânca recunoaștere. Banii pot să-i ajute pe toți să mănânce, dar pentru asta trebuie să-i câștige. Iar ca să-i câștige, trebuie ca oamenii să nu pirateze, ci să cumpere.

Însă Constantin Vică poate mânca recunoaștere, așa că nu e o problemă să tragă linia moralității în așa fel încât ceea ce face el să fie culmea moralității și a respectului pentru un autor. Poate e o problemă de empatie și nu își dă seama de toată economia asta. Dacă i s-a mai spus… e cam trist să justifici cu insistență o chestie care nu e tocmai în regulă doar ca să încerci să rescrii morala în așa fel încât să-ți fie favorabilă ție.

N-am nicio poză mai bună pentru articolul ăsta.

References   [ + ]

1. Pe principiul: oricum n-au numărat ei zmeura și o face tufa, n-o fac ei, deci ce mare pagubă?
2. Una dintre ele ar fi că universitățile plătesc profesorii în funcție de ce publică în reviste/la edituri de specialitate, care pot fi create de persoane din afara mediului academic, care apoi le vând pe bani buni universităților – practic e o scurgere de fonduri pe acolo și nici universitățile mari nu au acces la tot ce vor, deși profesorii lor probabil că produc articole cu suficientă influență încât să merite să aibă acces.
3. Exclud de aici Cărtăreștii, care publică literatură și iau drepturi de autor de pe urma cărților în paralel cu cariera universitară.
4. Sau de reclame, în cazul blogurilor/ziarelor online.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *