Cum mă plimbam eu pe net ieri, am dat peste un articol de pe Bookaholic în care erau recomandate o grămadă de site-uri de pe care poți citi gratuit cărți. Am intrat de curiozitate și am citit așa: „Read any book” are o selecție bună de cărți, găsiți de la Ferma Animalelor a lui Orwell, Un veac de singurătate până la Apă pentru elefanți sau Jurnalul lui Anne Frank. Cel puțin în categoria literatură, sunt peste 2000 de titluri.

Am dat întâmplător astăzi peste un articol din Dilema Veche, în care lectorul universitar de la Facultatea de Filozofie a Universității din București, dr. Constantin Vică, condamnă plagiatul, dar apără cu drag pirateria, deși amândouă pot fi considerate furt intelectual. Să vedem o parte din ce spune: Un plagiator nu este un pirat. Plagiatorul se amestecă fraudulos în bunul mers al lumii ideilor și nu face decît să încarce sistemul cu zgomot – în tot acest timp înșelîndu-ne pe cei care i-am acordat atenție.

O chestie care mă scoate din sărite la cei care joacă League of Legends și comentează la postările de pe site-ul oficial e că vor chestii gratis. Cât mai multe. Cât mai des. Tot timpul, dacă se poate. Totul, dacă se poate. Asta în condițiile în care jocul e gratuit și chestiile pe bani nu îți oferă niciun avantaj concret în timpul jocului, sunt acolo pur și simplu pentru estetică. Campionii fac aceleași lucruri, indiferent cum arată, doar că arată altfel și, eventual, au alte replici.

După o discuție destul de lungă la articolul despre proprietatea intelectuală ca materie de liceu, mi-e din ce în ce mai clar că nu se înțelege foarte clar cum e cu proprietatea asta intelectuală și la ce e ea bună. De ce e pirateria nașpa, de ce informația „nu vrea să fie liberă”, de ce nu „toți autorii vor doar să fie citiți”. Să începem de la obiecția principală: „Întâi văd dacă-mi place, de-abia dup-aia cumpăr, dacă merită.

Mi-am dat seama că nu mai piratez nu când am constatat că n-am niciun program de torente instalat și că nici n-am de gând să-mi pun, ci când am avut o discuție de genul, despre cărți de pe lista de citit: Eu: Și mi-am luat și Rivers of London pe Kindle, că mi-a zis Ioana de ea și părea mișto. El: Vrei să spui că într-adevăr am ajuns să ne cumpărăm toate cărțile pe care le citim?

Mă gândeam că aș putea să fac o serie cu cele mai aberante scuze pe care le găsesc oamenii ca să doarmă dulce și bine pe-o ureche. Nu doar cele uzuale, dar stupide, cum ar fi „poza asta e a mea, că eu am găsit-o pe net” sau „scriu atât de prost că scriu de pe telefon”, ci alea de-ți stă mintea-n loc. Din domeniul scrisului/artei în general: povestirea asta mi-a venit ca inspirație de la Dumnezeu, deci e perfectă, deci n-am ce să corectez la ea.

Un autor stă și scrie vreun an la un roman. Nu e o chestie universal valabilă (unii scriu un roman în 10 ani, alții îl scriu în 3, alții sunt foarte prolifici, trăiesc din scris, nu fac altceva toată ziua și-l scriu în câteva luni). Primește x% din prețul cărții. Dar stați, că nu e singurul care face ceva! Există un om care lucrează cu autorul și îi oferă critică și corecturi în linii generale.

Eram cu un tip. I-am zis că nu joc prea multe jocuri, că de-abia mi-am dat drumul pe direcția asta. Niște tancuri, niște Tomb Raider. Portal. Chestii. El era genul care juca mult, așa că mi-a recomandat diverse. I-am zis că ok, o să verific recenzii, aștept reduceri (mari) pe Steam (sau dacă se dau vreodată aproape pe gratis la Humble Bundle, ok). „A…ha,” a zis. „Tu cumperi jocuri?” „Dap.” I-am explicat că, în ce mă privește, jocurile sunt un moft, nu o necesitate.