Jonathan Clements – „Primul împărat al Chinei” [recenzie]

Când e vorba de istorie veche, de un lucru poți să fii sigur: politica de la curte implică asasinate, rebeliuni, sfetnici care se luptă pentru putere, tirani demenți și șiretenie cât cuprinde. Probabil că era oribil să trăiești în vremurile respective, dar ca povești sunt mult mai interesante decât cele despre istoria recentă.

Primul împărat al Chinei” e un volum de istorie plin-ochi fix de genul ăsta de povești sângeroase (e scris de John Clements, publicat la Editura ALL, tradus de Lena Călinoiu). Primul capitol e chiar despre o încercare de asasinat – imperiul Qin al primului împărat e din ce în ce mai puternic și înfrânge regat după regat, așa că regele din Yan tocmește un asasin dornic să-și jertfească viața pentru a-și salva propria țară de pericolul ce-o paște la orizont. Doar că nu e suficient să-l trimită pur și simplu la curtea imperială, ci trebuie să-l ajute cumva pe Jing Ke să ajungă și în preajma paranoicului conducător suprem, câștigându-i încrederea într-o singură clipă ca să-l poată răni cu un pumnal otrăvit.

Restul cărții e ceva mai puțin dramatic povestită, dar e la fel de interesantă: Jonathan Clements începe cu istoria mitică a Chinei, în care ființe divine se perindă între cer și pământ și conducători înțelepți și măreți lasă în urmă o tradiție extraordinară. Evident, nici măcar în secolele 6-3 Î.H. lumea nu mai e așa de bună, frumoasă și extraordinară cum era odinioară, deci Confucius și cărturarii care au urmat după el au rămas cu gândul la vremurile istorice și perfecte. Ba mai mult, urmașii urmașilor conducătorilor de odinioară, cei din dinastia Zhou, aveau încă un regat axat pe tradiții și respectat mai mult cu vorba de cei din jur.

Asta până când regatul Qin (de la care vine și numele de „China”) a început să se expansioneze puternic, înghițind tot ce era în jur și stabilindu-se pe post de conducător de drept și de fapt al întregii lumi civilizate și declarându-se adevăratul conducător stabilit de zei în perioada primului împărat. Ce atâta tradiție, când noul bate la ușă? Nu vechile cutume îi conduceau pe ei, punându-i să se plece în fața regilor din Zhou, ci puterea legii.

Atâta tot că legea respectivă era foarte dură și sângeroasă. Ceea ce, pe de o parte, a enervat o grămadă de lume. Pe de altă part, a însemnat că primul împărat a putut să strămute populația dintr-o parte în alta și să trimită o grămadă de oameni care încălcaseră vreo lege să lucreze la Marele Zid (care era ceva mai mic pe vremea aia), sau să-i trudească prin alte părți. Bine, fiind tiran, putea să ia de la treburile lor și să trimită la muncă grea și oameni care n-aveau nicio vină. Lucru pe care l-a și făcut – a lăsat în urmă niște ziduri importante, niscaiva alte clădiri și un mausoleu pe care încă nu l-au dezgropat complet arheologii chinezi, dar în care s-a găsit și armata de teracotă.

Spoiler: în istorie, asuprirea populației tinde să ducă la revolte, rebeliuni și multă supărare. Dinastia primului împărat a ținut fix cât să apuce să domnească primul împărat și fiul lui, după care s-a ales praful de ea.

Poveștile din carte sunt chiar interesante, de la cucerirea regatelor, la construirea diverselor structuri memorabile care încă mai există după mai bine de 2000 de ani, la obsesia primului împărat pentru găsirea nemuririi (spoiler: n-a găsit un elixir minune care să-l facă nemuritor), la eunucii și pseudo-eunucii care se tot învârt prin politică. În plus, îți poți forma o oarecare impresie despre cum arăta China la momentul respectiv, atât la nivel de idei filozofice, cât și mai concret. De exemplu, un regat îi cedează la un moment dat altui regat „35 de orașe” cu 30.000 de locuitori în total (sper că am reținut cifrele exacte, pentru că am uitat să-mi notez pasajul exact, dar pe acolo se învârt).

Încă un lucru simpatic: Clements mai pomenește din când în când ce se mai întâmpla prin Europa în perioada respectivă, ca să avem un reper temporal – de exemplu, apare imperiul asirian sau Grecia începe să devină acea Grecie de care tot auzim din manuale.

Acesta fiind zise, recomand poveștile cu căldură… dar volumul cu un pic de reținere, pentru că are și părți mai puțin strălucite.

De exemplu, se folosesc denumiri europene pentru titlurile aristocrației chineze – cât timp vorbim de regi și împărați, nu e o problemă, dar în momentul în care încep să apară duci și marchizi, parcă e ciudat, mai ales în condițiile în care în România nu prea am avut de-a face cu gradele astea. Apoi, uneori mi s-a părut că limita de demarcație între realitate și speculații nu e foarte clară.

Traducerea de Lena Călinoiu complică și ea lucrurile. Nu pot băga mâna în foc pentru asta, dar Clements pare să fie genul de autor cu un stil mai prietenos/oral, care e un pic dubios când e tradus mai scorțos. În plus, am avut impresia nu o dată că anumite expresii au fost traduse cam pe lângă. Cel mai relevant exemplu ar fi „al Doilea împărat devenise atât de agitat încât a împușcat o siluetă umană, pe care o zărise într-unul din copacii de pe domeniul lui de vânătoare.” Bănuiesc (nu știu sigur) că în original cuvântul o fi fost „shot”, care se referă și la tras cu pușca, și la tras cu arcul. Și bănuiesc că era vorba de săgeți, totuși, dat fiind faptul că acțiunea se petrece cam prin anul 200 î.e.n., când puștile nu existau. Mai sunt și greșeli de tipar (mai sunt multe…), dar alea sunt mai ușor de ignorat.

Altfel, ca obiecte, cărțile de la Editura ALL nu sunt deosebite în vren fel – unele au coperți interesante și așa mi-au mai atras atenția pe la târguri. Fonturile sunt normale, de dimensiune mediu-mic (aviz celor care au nevoie de ochelari, că am început să-i am în familie). Un mic detaliu care m-a surprins plăcut: chiar dacă hârtia nu e extraordinară, nu se întinde cerneala pe ea – sunt genul de cărți pe care poți să le citești liniștit și când faci baie, pentru că nu-ți umpli paginile de urme negre. (Sau numai eu am criteriile astea?)

Una peste alta: interesantă, un pic greu de citit, dar per ansamblu merită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *