Roxana-Mălina Chirilă

Mara Wagner – În spatele blocului [recenzie]

În spatele blocului” e în principiu o carte pentru persoane în jur de 40 și ceva de ani care vor să-și amintească de copilăria lor sau pentru cei care vor să afle cam cum arăta lumea pe la sfârșitul anilor ‘80. E un fel de culegere de buzunar cu detalii pierdute în timp, iar Mara Wagner consemnează cu atenție tot felul de lucruri de care am tot auzit, dar pe care nu le-am văzut niciodată strânse laolată.

Bănuiesc că e o carte care evocă nostalgii printre cei născuți prin anii ‘70 – de fapt, nu doar bănuiesc, ci văd asta pe Goodreads, în recenziile celor din generația precedentă, care par foarte încântați să revadă lucruri pe care le-au trăit.

Eu m-am născut în ‘88, așa că anii copilăriei mele au fost vast diferiți – eu țin minte mai degrabă vârtejul inflației care făcea ca dobânzile la bancă să fie de 150% pe an, micile afaceri ale alor mei, Sailor Moon pe RTL și apoi Cartoon Network, lungile greve ale profesorilor și multă schimbare și mult haos. Din multe puncte de vedere, experiența mea a fost fix opusul celei descrise în carte – deci n-am ochelari nostalgici aici.

Cum se vede „În spatele blocului” de către cineva care n-a prins vremurile cu cartele și pionieri?

Depinde. După cum ziceam mai sus, dacă vrei să afli mai multe despre comunism, e exact ce trebuie. Citind-o, am recunoscut atât de multe elemente comune cu alte povești de pe vremea respectivă încât Maria mi s-a părut a fi copilul universal al anilor ‘80: relații familiale reci, filme dublate, muzică dată pe sub mână, copiii lăsați mai mult de capul lor de părinți care au alte treburi, mers la cules de cartofi la începutul anului școlar, un bunic care ascută Radio Europa Liberă, cozi interminabile, mașini care pot circula doar în anumite zile.

Ce simt că lipsește e o poveste. E drept, din când în când, câte unei fete îi place de un tip, sau unui tip îi place de o fată. Maria se tot întreabă dacă are prieten. Mai apar câteva pisici sau un corb prin peisaj, animale de care să aibă grijă. Mai are bunica Alzheimer. Însă nici măcar povestea _Mariei _nu e foarte clară, nu o conturează pe ea ca personaj.

Maria nu are o pasiune care să-i ocupe timpul, nu face un sport, nu are introspecții profunde, nu își analizează prea tare lumea, are prietene cu care nu prea stă de vorbă decât dacă e conjunctura de așa natură, nu pare nici măcar conștientă că ar putea exista grupulețe și bisericuțe pe la școală. Nu citește, spune că-i place muzica, dar nu prea pare s-o asculte. Singurul lucru de care pare cât de cât interesată sunt băieții, dar nici ei nu par să o răscolească prea tare. Nimic nu prea pare s-o marcheze în niciun fel. La finalul cărții, m-am întrebat nu doar cine e Maria, ci ce face toată ziua, pentru că pare un copil incomplet, cu trăsături cam de carton.

Pe de altă parte, cineva îmi spunea că în anii ‘80 copiii erau mult mai butucănoși emoțional decât sunt azi și că nu prea mai reacționau la mare lucru, iar plutirea Mariei prin viață e cu atât mai realistă. Cumva, parcă nu-mi sună tocmai plauzibilă teoria, dar o iau în calcul.

Ca reprezentare a lumii comuniste, „În spatele blocului” e perfectă pentru cei care vor să simtă atmosfera epocii. E ușor de citit, bine documentată 1deși cineva îmi spune că sunt vreo două-trei lucruri greșite, de exemplu că pixurile n-ar fi fost de găsi pe vremea aia și că desenele animate erau duminică,  nu sâmbătă, pentru … Continue reading, simplă, creează o lume. La nivel de poveste… eh, poate că e mai bine fără cine știe ce povești romanțate din comunism, pentru că și-așa avem prea multe filme care ne chinuie cu melodrame. Aici, măcar, e fără traume existențiale.